Home

Mama mea este unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a făcut viața, dacă nu cel mai frumos. Și nu zic asta de dragul teoriei generale, ci pentru că am marele noroc să fiu fiica ei. Ea chiar e o binecuvântare. Întotdeauna prietenele m-au invidiat pentru ea. Și cred că a venit pe pământ cu o misiune precisă: aceea de a fi mamă, înainte de orice altceva.
„Singura diferență în dragostea mea pentru voi, acum și când erați mici, e că nu mai pot să vă țin în brațe” spune mereu. Și o cred. Am fost dintotdeauna foarte bune prietene. Este indiscutabil aliatul meu numărul unu în orice și luptă pentru fericirea mea mai mult decât mine. Dragoste necondiționată, asta e mama. Nu ne-a educat cu pedeapsa, ci cu înțelegerea, fiind „în interiorul cetății”. La absolut orice eveniment, sau întâmplare, mare sau mică, a reușit cumva să înțeleagă mecanismul care ne-a determinat să acționăm într-un anumit fel, chiar dacă, poate văzut din afară părea total greșit.
În plus, nimeni pe lumea asta nu ar putea să o convingă pe mama că Dumnezeu nu i-a dat cei mai minunați copii.

Prima mea amintire, e una în care încercam să stau comod. Eram foarte mică, cu siguranță, pentru că eram poziționată în brațele mamei și cred că încerca să mă adoarmă. Însă nu reușeam să-mi găsesc o poziție comodă pentru mână.
Stupid, dar e cea mai veche amintire a mea.

Nu pot epuiza subiectul despre mama într-o singură postare, pentru că e greu de imaginat câtă dăruire și sacrificiu locuiește un singur om. Eram, cred, cam prin anul întâi de facultate, deci adult, când mama a avut o operație. Am văzut-o imediat după, la reanimare, sub efectul puternic al anesteziei. Nici nu putea vorbi coerent, însă mi-a prins privirea și mi-a spus: „Draga mamei, să nu te sperii, că așa arată oamenii după operație.” Chiar și în acel moment, grija ei era pentru mine, să fiu eu bine.

Mama e foarte creativă și e genul de om care, atunci când își pune ceva în minte reușește. Orice. Spre deosebire de mine, care nu știu nici să cos un tiv la mașina de cusut, ea e foarte pricepută și o face cu pasiune. Așa că, de când mă știu mi-a făcut tot felul de ținute și rochițe, care mai de care mai sofisticate. Chinul cel mai mare era să stau la probă. Nu aveam răbdare și la mijlocul probei, de multe ori cu ace pe mine, mă apuca scărpinatul, sau mersul la toaletă. Însă, cum întotdeauna totul e bine când se termină cu bine, uitam amândouă la final, când admiram în oglindă rezultatul. Urma parada modei, care se petrecea cu religiozitate de fiecare dată. O începeam la mătușa, (sora bunicului patern) care locuia în vecini și era un fel de a treia bunică pentru mine.
Tare mult am iubit-o și îndrăgită m-am simțit în casa ei liniștită. Avea mult umor și mi-a spus odată:
M-am dus în casă și în fața oglinzii am văzut o hoașcă. Și m-am întrebat: cine-i aia? Nu pot fi io! Io-s tânără.  Să știi, draga mătușii, că mintea omului nu îmbătrânește. La minte sunt tot tânără…”

Și am crescut așa, fără prea mare concurență la vârsta cea mică. La bunicii paterni era și C. verișoara mea, azi medic în State și R. drag prieten din copilărie și mulți alții. Însă erau mult mai liniștiți, decât drăcușorul de mine, care dețineam stupul de idei „geniale”.

Anii au trecut fără să schimbe prea mult lucrurile, iar când, în primul an de facultate am cunoscut-o pe Elena, cea care avea să-mi devină una dintre cele mai bune prietene, primul pas al relației noastre a fost o profundă antipatie din partea ei. Foarte deșteaptă (a fost de altfel șefa noastră de promoție) provenind dintr-o familie modestă din Maramureș, la prima impresie i-am părut o mofturoasă superficială, cu prea multe haine și prea mulți pantofi, care culmea, lasă în farfurie, la cofetărie, trei sferturi din prăjitura comandată. Ea mi-a mărturisit, râzând, mai târziu, ce părere își făcuse inițial.
O să revin la Maramureșul plaiului cu flori și la prietena mea dragă, dar când voi ajunge cronologic să povestesc despre anii studenției.