main-qimg-fa4c9a2a14aab228389a964ddc965132-c

Am atât de multe de spus, atâtea cuvinte flămânde și fierbinți așteaptă să fie eliberate, să respire… Uneori sar din călimară grăbite să aprindă focul gândurilor. Silabele se asmut unele pe altele… le înțeleg. Nu mai încap. Nu mai au aer. Cât să stea ca sardinele în conservă? Mi-e atât de sete de vorbă, de cuvânt și de gând… De privirea aceea… de gestul acela… de literă… de mine, de tine. De „a fost odată” și nu va mai fi, că nu poate fi… Însă dorul și gândul și inima se vor pe tarabă, la piață, nepăsătoare că vor fi pipăite de mâini murdare, de judecăți superficiale, ironice… de mâini cu praștia întinsă și piatra direcționată spre gestul meu de îngenunchere a sufletului. Spre gestul meu de-a ispăși negru pe alb suferința unei clipe în care am îndrăznit să zbor. Puțin. Foarte puțin…
***
Creșteam armonios la trup, dar mintea îmi era de copil. Prea copilăroasă, prea mămoasă. Feminitatea îmi era redusă la fâțâiala în fața oglinzii. Nu mă interesau băieții. Visam cai verzi pe pereți, paralelă și superioară celor din clasă, ori din grupul cu care ieșeam, deși eram adolescentă și prietenele mele erau deja implicate în povești cu lacrimi și iubiri. Băieții încercau să-mi atragă atenția, însă nu aveau cui. Pur și simplu nu existau pentru mine. Erau la fel de importanți în viziunea mea, pe cât erau plantele de pe holul școlii. Devoram cărți și scriam: jurnale, poezioare, povestiri SF. Mâncam carte pe pâine. Citeam ca o apucată în fiecare moment liber, fiind  destul de ruptă de realitatea cotidiană. Cred că eram super enervantă, însă ai mei erau pe undeva încântați de dorința mea de studiu și iubirea de carte și, în afară de vreo două cărți pe care mama mi le-a rupt în fâșii atât de mici, că nu am mai reușit să reconstitui nici numele autorului, am fost protejată în pasiunea mea. Am fost o elevă bună, conștiincioasă și cuminte, așa că părinții erau mulțumiți. Mergeau cu plăcere la ședințele cu părinții. Nu la fel se întâmpla în cazul fratelui meu, care, deosebit de inteligent, era și foarte rebel și mereu făcea câte-o trăsnaie. Așa că atunci când era de mers pentru el la școală părinții se împingeau unul pe altul: „Du-te tu!”, „Ba, du-te tu!”
***
Tata mai zicea din când în când mamei să mă învețe să fac câte ceva prin casă, să mai pun și eu mâna pe o lingură, ori o cratiță, însă ea, cu o încredere, pe care nu știu de unde și-o lua, îi replica că o să vină vremea și voi ști face de toate.
Culmea este că exact așa s-a întâmplat, deși fără nici o logică, pentru că acasă nu am învățat să fac absolut nimic.
Dar, când m-am mutat, am avut nevoie de calitatea vieții cu care eram obișnuită și rând pe rând am recreat-o singură, apelând, după caz, la doamna Nevoie și Improvizație, sunând-o pe mama, sau solicitând ajutorul lui nenea Google.