aa5

Nu știam eu care e afacerea cu barza, sau cum apar copiii. Habar n-am ce era în mintea mea, însă cu siguranță mama nu mi-a explicat anatomic cum apare un bebeluș.
De altfel ea a încercat să mențină magia copilăriei cât mai mult posibil.
La cât am fost de naivă, probabil că am fost ultima din generația mea care a aflat că nu există Moș Crăciun.
Firește că nu am observat nici burtica mamei. Nu știu cum m-au pregătit și când am aflat eu că devin soră mai mare. Însă fericirea a fost la cote maxime.
Era un job important pentru mine. În plus, în mintea mea un bebeluș era un fel de păpușă vie, în concluzie o jucărie personală.
Când au dus-o la spital mi-au spus că e din cauză că o doare un picior. Dar s-a întors cu un bebeluș. „Bine, bine că te doare piciorul, dar de unde e bebelușul?” cică am întrebat eu. Nu știu ce mi-au răspuns, însă întrebarea a rămas memorabilă. De la ei am aflat-o.
Fratele meu era adorabil. Nu o dată i-am făcut rău, din prea multă dragoste și prea mult zel. Nu am fost nici o secundă geloasă, însă la un punct am observat eu că lucrurile nu mai stau ca înainte. Și cumva am realizat că sunt în plus, așa că am calculat cu grijă alternativele și m-am apucat să-mi fac bagajele. Mama m-a surprins în toiul acțiunii și, când m-a întrebat ce fac, i-am spus plină de înțelepciune și fără pic de supărare:
„Mă duc la bunica, că pe-aici nu mă mai iubește nimeni.”
Mi-a spus că a podidit-o plânsul și cu siguranță, după momentul cu pricina au fost mult mai atenți cu mine.
Într-o zi au avut musafiri și ai mei au ieșit să-i conducă. Bebelușul era în pătuț. Nu știu de ce mi-a trecut mie prin minte să îi dau să guste țuică. I-am înmuiat biberonul și, văzând că-i place, i-am scurs în guriță pe rând tot ce rămăsese în pahare. În noaptea aceea a dormit tun. Nu știa mama ce are, pentru că era perioada în care îi ieșeau dinții, și era foarte agitat. De fapt bebelușul ei era… beat.
După ce a mai crescut era un grăsan dulce, iar eu, slabă ca un șnur, îl căram după mine peste tot. Cineva i-a spus mamei :„ Vezi că-ți nenorocești fetița cu bondocul de copil!”
Însă era dorința mea să-l iau cu mine, nu mă obliga mama.
Și uite-așa într-o zi a fost cât pe ce să-l înec, iar în altă zi i-am spart capul încercând să-l dau în balansoar. După ce a mai crescut și mă puteam înțelege cu el, îl convinsesem că sunt vrăjitoare. Îl puneam să închidă ochii și mă cățăram iute undeva la înălțime. Când îi deschidea, se uita fascinat la ce vrajă mai făcuse soră-sa. Și, pentru că voia să ajungă și el vrăjitor, accepta toate poțiunile magice pe care i le combinam cu ceea  ce găseam prin bucătărie: de la bicarbonat cu cafea, sare de lămâie, făină, piper, zahăr, scorțișoară. Detergent nu cred că i-am dat. Și cumva nu l-am otrăvit.
A crescut mare și frumos, iar azi râdem de trăsnăile făcute de mine pe pielea lui.