Lumea mea era perfectă. Nu știam că se inventase culoarea. Totul era armonios rotunjit în tonuri elegante de gri. Doar griuri…
Visam cuminte alb, știam că paleta se întinde ca o cale ferată până la negru, dar nu prea des și nici prea curând pentru că de obicei dormeam când soarele, adică albul cum ar veni, își scutura norii și se stingea în tuș negru…
Lumea mea era perfectă: începea cu literă mare și se încheia cuminte la punct. Avea subiect și predicat, iar după-masa se adăugau civilizat atributele și complementele. Fraza avea aceeași intonație melodioasă.
Tu nu ai făcut mare lucru decât mi-ai demonstrat. Albastrul.