E Canada. Fugind mereu din urmă, întârziată, încercând să recupereze cele șapte ore… Din cauza ei spun La mulți ani! în 31 decembrie la ora cinci după-masa. Simt că se schimbă anul? Cum să simt?
Mă apucă apoi pe la doișpce trecute fix, când ciocnesc și eu ca tot omul paharul de șampanie, să sun în România. În cea mai fericită situație vorbesc cu cetățeanul turmentat: „Alooooooo? Cineeeee? Hai că vorbim mâine că hâc, am băut un pic și nu…” Păi e șapte dimineața, lumea doarme, leșinată după petrecere. Deja a uitat că s-a schimbat anul… Eh?
***
Apoi primăvara. Cine? Unde? Și mai ales când?

Mitraliază pe net ninsori de petale, flori de măr și liliac, ghiocei și brândușe, la, la, la și la, la, la. Și aici mitraliază. Dar ninsori de… ninsoare. Adică zăpadă, frate. Adevărată. În 30 martie a nins frumos, gospodărește.
În România culoare. Aici… dă cu minus. Bețe în pielea goală și scaieți țepoși și aroganți, griuri și bejuri. O rață (de fapt rățoi) curajoasă, țigancă obraznică, total  nepăsătoare că Humber e cam dubios la culoare.

Iar când în sfârșit înflorește și aici și aș vrea să mă entuziasmez și eu,  să poezie, să cer albastru, să fluturași… Gata. A trecut. S-a terminat. Lumea s-a plictisit de floricele pe câmpii, ciripit și alte alea primăvărești.
E ca și cum aș râde la cinci minute după ce s-a terminat bancul.
Azi am mers cinci kilometri. Rezultat: doi boboci de floare nehotărâți și un smoc de iarbă.
Dar, până la urmă, de ce să vină primăvara? Nu e bine la gura șemineului cu laptopul în brațe?