Tresar când oglinda retrovizoare se umple cu o grilă cromată, care strălucește vag în soarele de seară. Zâmbesc amuzată și-mi imaginez că e același camion care parcase în fața barului. Dar n-am de unde să știu. Până la urmă toate camioanele albe sunt la fel. Nu i-am reținut numărul. Încerc să-mi alung gândul, însă dintr-un motiv care-mi scapă, necunoscutul întâlnit în barul de nicăieri se încăpățânează să-mi rămână în minte. Realizez că-mi face plăcere existența lui pe aceeași planetă cu mine. Și iar zâmbesc. Apoi mă surprind că-mi doresc cu ardoare să fie el. Dar rațiunea intervine: Ce prostie! Cum ar putea fi el? De ce ar fi el?  Și chiar dacă ar fi…?

Șoseaua se întinde cuminte de la botul mașinii mele spre infinit. Plus infinit… minus infinit… Oare unde duce? Până la capăt. Glumesc amar cu mine însămi și rămân pe prima bandă. Nu mă grăbesc să ajung nicăieri. În plus nu vreau să atrag atenția asupra mea vreunui polițist zelos, mai ales după ce trecusem prin barul uitat de lume, pentru un șah imaginar cu un necunoscut și un pahar de vin. Trebuie să recunosc, câștigase runda. Băusem vinul, în ciuda faptului că nu accept nimic de la străinii întâlniți întâmplător. E drept că nici să conduc de nebună fără țintă nu-mi stă în obicei și nici să beau la volan.

Camionul se încăpățânează să rămână în spatele meu. Foarte aproape. Acum știu că e el. Nu aș putea să spun de unde această convingere, însă nu mai am nici o îndoială.  Mă întreb de ce se apropie atât de mult.  Ce vrea? Mulți dintre șoferii de camioane au siguranța tonelor pe care le poartă cu nonșalanță.  Profită de gabaritul mare și acționează în trafic după un fel de lege a junglei, cu atu-ul celui mai puternic.

Încerc să văd în oglinda retrovizoare chipul șoferului, dar cabina e mult prea înaltă. Am un sentiment ciudat simțindu-l atât de aproape. Vrea să mă intimideze? Ha! Cine se crede? Nu mă las. Se joacă. Intru și eu în joc. Încetinesc. Îl oblig și pe el să facă la fel. Nu mi-e frică. Îmi simt mașina. E seară, iar el vine în urmă, ca un câine de pază uriaș, cu botul metalizat lucind în lumina apusului de soare. Hyundai-ul meu e o scamă în comparație cu mașina de mare tonaj, însă mă urmează cuminte, ca și cum o lesă invizibilă, foarte scurtă l-ar ține la aceeași  distanță egală de mine. Orice mișcare de frână sau accelerație provoacă aceleași manevre din partea lui. Nimeni nu s-ar putea intercala între noi. Stăpânește bine motorul. Îl face să toarcă, să-l asculte, ca pe un uriaș îmblânzit. Haide, vino cu mine, îi spun. Mă ascultă și mă urmează docil. Glisăm așa, în tandem, mulți kilometri, sincronizându-ne perfect, într-un dans ciudat pe șosea. Îl privesc din când în când: Așa! Protejează-mă!

La un moment dat, nu știu ce se întâmplă. Brusc, coloana din față încetinește. Tot mai multe mașini mari și mici se înghesuie pe banda întâi. Uff! Un blocaj îmi trebuia!  O fi fost vreun accident? Nu văd nimic în oglinda retrovizoare. Nu are logică ce se întâmplă. Traficul pe banda întâi devine tot mai sufocat. Așa nu se mai poate! Hai prietene, trebuie să acționăm. Vino cu mine! Îi clipesc de câteva ori cu avariile și semnalizez. Oare te prinzi? Mă trag cât mai spre stânga, însă nu văd nimic, nici un obstacol. Marele alb e atât de aproape, încât m-ar atinge dacă aș pișca un pic frâna. Hai să fugim de-aici! îi spun și repet semnalizarea. Mă îndrept spre banda doi. Vreau să ies, să depășesc aglomerația asta fără sens. Vede intenția mea și-mi acoperă spatele, ca un scut. Aprinde faza lungă și claxonează prelung. Tresar speriată. Claxonul lui puternic pare goarna unul vapor. Ce vrei să-mi spui??? Dar nu se întâmplă nimic. Nu mai am răbdare. Trebuie să acționez rapid, dacă vreau să ies de pe banda aproape paralizată.  Eh! E vremea să renunț la serviciile tale de bodyguard, băiete!  Însă, ca și cum ar ști ce gândesc, înainte să fac vreo manevră, îmi anticipează mișcarea și iese cu botul în față, aproape paralel cu mine, blocându-mă și obligându-mă să păstrez banda. What a heck…? Dar n-apuc să-mi duc gândul la capăt, pentru că în secunda următoare pe lângă noi trece ca vântul un Corvette roșu, urmat în viteză maximă de câteva mașini de poliție cu girofarul pornit și o gălăgie infernală. Câteva secunde iadul pare răsturnat pe pământ. Apoi nebunia se pierde în zare și autostrada se liniștește, redevine fluidă. Cele trei benzi intră în normalitate, iar noi rulăm ca înainte, el la distanță egală, în spatele meu. Acum înțeleg. Mă împiedicase să schimb banda ca să mă protejeze. Privesc recunoscătoare în oglinda retrovizoare: mulțumesc!!! Răsuflu ușurată și mă simt obosită brusc, înțelegând pericolul pe care tocmai l-am depășit.  Nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi ieșit în calea bolidului urmărit de poliție.

Îmi doresc dintr-o dată să simt pământul sub picioare și să stau mai aproape de salvatorul meu. Văd un indicator. La câțiva kilometri în față e o ieșire de pe autostradă. Hai, vino să te cunosc, eroul meu! îi transmit, clipind prietenos cu avariile. Îmi răspunde și el cu un flash scurt. Oare a înțeles? Pun din nou avariile și semnalizez dreapta. Haide, vino!  Farurile se aprind și se sting:  Mulțumesc de invitație, însă el nu semnalizează intenția de-a o lua la dreapta, cum ar fi de așteptat. Nu a înțeles? Ori… e un refuz? Repet jocul luminilor. Insist: Haide, vino! Și semnalizez dreapta să înțeleagă clar intenția mea. Din nou avariile. Și iar dreapta. Însă clipește din nou: Nu, mulțumesc! fără să semnalizeze. Micșorez viteza cu ochii în oglindă, sperând până în ultima secundă că se va înscrie și el pentru ieșire. Inima îmi bate cu putere. E în spatele meu foarte aproape. Însă semnalizarea lui rămâne mută. Înțeleg cu tristețe. Jocul s-a terminat. Eroul meu își va continua drumul fără mine. Misiunea lui, în ceea ce mă privește, este îndeplinită. Mă salvase de pericol. Acum zbura în căutarea altor aventuri, altor jocuri ale destinului, altor necunoscute din baruri ciudate, presărate pe șosele ce duc la infinit. Plus infinit… minus infinit…

Apusul se așterne plictisit, trezind încet la viață lumina artificială a farurilor. Înregistrez fără interes culorile, stăpânindu-mi cu greu lacrimile care vor să curgă fără nici un sens, dintr-un motiv doar de ele știute.
Îmi lipesc mâna pe geam, într-o timidă mângâiere pentru eroul meu și ies cuminte de pe autostradă, fără să știu dac-a văzut gestul meu de rămas bun.

Pași (1)