Cică lauda de sine nu miroase bine. Da’ di ce??? Aș întreba în dulcele meu grai ardelenesc. Eu, de când am călcat în țara asta, am fost învățată că la orice interviu trebuie să mă umflu în pene, să mă laud cât pot și să le explic ălora că nu-i nimeni mai grozav decât mine pe pământul ăsta mare și rotund. Cică ăsta-i modelul. Să te uiți în ochii lor și să le spui verde-n față: I’m the best. Da’ cu alte cuvinte. Adică să se prindă ăia că fără tine compania lor va falimenta clar. Că a dat norocul peste ei în momentul în care tu ai decis să aplici pentru job-ul respectiv. Să citească printre rânduri că ei au nevoie de tine și nu invers… Eh!  Mi-a fost greu la început. Nu simțeam că aș avea aptitudini de comerciant ce-și pune marfa pe masă și o vinde cu reclame stridente. Marfa  fiind eu.
Dar dacă ăsta-i modelul… dansezi după muzica lor. Dacă-i bal… vorba aia.

Bineînțeles, cuprinsul nu are nici o legătură cu introducerea. Deci, vă rog frumos să nu mă întrebați cum am ajuns să vorbesc despre o mâță simpatică și o tufă de toporași, că nu știu.

Dânsa cam are personalitate. Din motive doar de ea știute mă place. Sentimentele sunt reciproce, recunosc. Inițial am crezut că iubește rasa umanoidă la modul general, însă am văzut clar cum, fiind mai multe persoane la ceas de seară pe trotuar, vine glonț la mine. Doar la mine. Mă obligă să mă opresc, se uită în ochii mei și miaună cât se poate de clar: „mângâie-mă!”. Mă conformez. Ieri mi-a sugerat să-mi scot căștile, pentru că nu e politicos să asculți muzică în timp ce îți vorbește o pisică. Nu m-am prins imediat și mi-a dat niște lăbuțe demonstrative peste cablul căștilor. Cum să nu mă laud cu așa o prietenă?

În altă ordine de idei am să vă arăt ce minunăție am în grădină. Am mai multe, recunosc, dar asta îți taie respirația.
Cum să nu mă laud cu ea?
Știu. O să ziceți: „Bună dimineața! Acum vii cu toporași, când la noi sunt istorie?” De acord. Dar poate am o scuză că sunt ardeleancă, iar la noi până și câinele latră după adâncă chibzuială: „No, ham!”
M-am mutat de vreo doi ani în casa asta. Și am adus cu mine din vechea grădina tot felul de flori, pe care le-am replantat aici. S-au prins frumos, majoritatea. Printre ele am pus, mai mult în glumă, și un toporaș pricăjit, sălbatic, aflat într-un colț. L-am pus și am uitat de el.
Glumă, glumă, dar lui i-a priit mutatul în Toronto și a izbucnit în ceva nemaivăzut, nemaiauzit și nemaiîntâlnit. A răsărit ca dintr-o pălărie de magician într-un buchet de toporași superb. Ca o dedicație mov.
Cum să nu mă laud? Ziceți voi? Ei da! Lauda de sine… bla-bla-bla! 🙂