Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde.

Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit…

Azi nu mi-am pus GPS-ul. N-ar fi trebuit să fie mare filozofie să mă întorc acasă, însă la a doua intersecție am confundat stânga cu dreapta. Ce mare lucru? Parcă e prima dată… Am realizat după câțiva kilometri și am început să râd, dar nu m-am întors imediat. Peisajul e fabulos în perioada aceasta a anului. Șoseaua e liberă.

Încep să pierd semnalul radioului. Schimb posturile nemulțumită, când îmi atrage atenția un camion tras pe dreapta. Văd în același timp o siluetă umană, ghemuită spre marginea șoselei și indicatorul de oprire interzisă. Ignor avertismentul și trag brusc de volan fără să mă gândesc. E pustiu în zonă, iar omul pare să aibă nevoie de ajutor. Parchez și cobor în grabă. Mă apropii de el, dar când își întoarce capul să mă privească, fac fără să vreau un pas înapoi din cauza surprizei, mai bine zis șocului, pentru că în fața mea nu e nimeni altul decât necunoscutul din bar.

În prima secundă îmi aruncă o privire ușor iritată, dar imediat ochii i se încălzesc a bucurie, ca și cum m-ar recunoaște. Așa citesc eu, dar realizez instantaneu că mă înșel. Nu are cum. În seara aceea nu-mi văzuse fața, iar ținuta de atunci și îmbrăcămintea ușoară, sport, de azi: blugi și un tricou moale, albastru, nu au nici o legătură.
Însă privirea mi se agață de a lui și rămân blocată, fără să pot articula nimic. Nici el nu zice nimic. Stăm așa amândoi prostiți, în neștire, așteptând poate fiecare ca celălalt să zică ceva.
Mă gândesc să formulez o propoziție inteligentă, să-i mulțumesc pentru gestul făcut pe autostradă, ori să salut, ori să întreb dacă are nevoie de ajutor. Dar, înainte să apuc să deschid gura, o mașină a poliției apare zgomotos de niciunde și trage lângă mașina mea. Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ritualic, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor, cu satisfacție, studiind terenul. Ne-a prins pe picior greșit. Se uită sever, de sus, când la unul, când la celălalt. Începe să întrebe cu ton voit intimidant ce căutăm acolo. Necunoscutul din bar îi explică calm că a fost nevoit să oprească pentru a ajuta un… pui de cioară șchiop. Văd și eu „victima”, pe care nu o observasem inițial, aflată la picioarele lui, ocupată să se războiască cu șireturile de la pantofii lui sport. Mă pufnește râsul. Îmi trece prin minte un vers stupid: „Noi cu mușchii ca oțelul vom culege mușețelul…”
Îi ascult cu plăcere vocea profundă și caldă, explicația argumentată și logica fluentă. E convingător. Vorbește frumos, fără grabă, fără să fie afectat de poziția celui din fața lui.
Polițistul nu pare să înțeleagă cum adică legea poate fi încălcată pentru un suflet ascuns într-un trup atât de insignifiant și inutil, cum nu percepe nici umorul situației. Simte superioritatea interlocutorului și asta îl irită și mai mult. Se întoarce spre mine și mă întreabă cu ironie dacă tot salvarea unui pui de cioară m-a dus la un gest atât de reprobabil. Tușesc, ca să-mi țin în gât hohotul de râs care se vrea afară și îi povestesc versiunea mea. Nu este convins. „Infractori” ca noi „fumează” în fiecare zi la micul dejun. Își drege vocea și ne ține un discurs lung cu amenințarea clară că am putea rămâne fără permise de conducere.

Brusc se creează două tabere: legea și noi, prinșii cu mâța-n sac, pardon, cu cioara. Scena e mai mult decât ilară. Doar puiul de pasăre își duce netulburat lupta cu șireturile, fără să fie interesat de războiul nervilor dintre umanoizi. Văd că a reușit să deznoade unul și mă străduiesc să nu mă mai uit acolo. Nu vreau să râd. Aș putea supăra și mai mult legea, demonstrând neseriozitate în fața reprezentantului ei.
E un scenariu absurd, de film pentru proști. Îmi privesc vârful pantofilor și cu coada ochiului pe salvatorul de cioară și îmi strâng buzele într-un efort disperat. Polițistul îmi surprinde privirea, ne înmânează solemn câte-o amendă. Frățește. Apoi se urcă în mașină și în sfârșit pleacă.

În aceeași secundă îmi eliberez hohotele de râs pe care le ținusem captive atâta timp. Bărbatul zâmbește și el cu colțul gurii. Doar puiul de cioară își continuă netulburat treaba.
„Ce facem cu tine?” Îl întreabă cald, apoi se întoarce către mine, îmi întinde mâna și se prezintă scurt: „A.”  Răspund în aceeași manieră: „E.” cu zâmbetul încă împrăștiat pe față.

Apoi tăcem împreună privind puiul de cioară. E o tăcere bună, tihnită. Nu o lipsă a vorbelor. Este de fapt o liniște, nu o tăcere. Cuvintele sunt la adăpost în fiecare dintre noi și în amândoi. Circulă perfect de la unul la altul în stare pură. Fără să ia contact cu aerul. Fără să ia forme sonore. Nu e o absență, ci un preaplin. Zona interzisă devine brusc un loc special de unde nu avem nici o tragere de inimă să plecăm, ca și cum amenda ar constitui biletul nostru, permisul de a sta acolo după bunul plac.

Mă invită la o cafea și accept. Râd din nou. Invitația e la fel de absurdă ca toată întâmplarea. Suntem în câmp, nu se vede nici o așezare aproape. Însă mă surprinde din nou. Aduce din cabină un termos, toarnă cafea în unica ceașcă pe care o are și mi-o oferă cu un gest elegant, ca și cum ne-am afla într-o cafenea de fițe. Mă întreabă ce doresc lângă băutura aromată. Îi spun că nimic. Îmi place amară. O iau și degetele noastre se ating. Sorb cuminte două înghițituri. E fierbinte și surprinzător de bună. Îi întind cana. Se uită în ochii mei și soarbe la rândul lui, punându-și buzele pe amprenta lăsată de buzele mele. Nu zic nimic. Îi privesc chipul. Are trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, un chip puternic, masculin, cu ochi severi. Dar torc miere când se uită la mine. Și mă topește metamorfoza lor ciudată. Mai stăm așa o vreme fără să vorbim. E o liniște perfectă în jur. Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet. Mierea privirii se înnorează a tristețe. Știe. Înțelege. Dar nu face nici un gest să mă oprească.
Mă îndrept spre mașina mea și urc la volan. Îl privesc. Mă privește ținând cana aproape de buze și ochii lui sunt cu adevărat triști acum. Îi zâmbesc vesel, încurajator ca și cum l-aș saluta: Pe curând!
Învârt cheia în contact, pornesc Hyundai-ul brusc și plec. Îl văd în oglinda retrovizoare în aceeași poziție cu ceașca de cafea și puiul de cioară cu capul ușor ridicat din lupta cu șireturile, cu o privire interogativă: „Unde pleci?”

Mă întorc în oraș, la viața mea cuminte, în timp ce soarele apune liniștit într-o ceașcă de cafea amprentată cu buze.

Pași (1) , Pași (2) , Pași (3)