Luni cu ploaie. Primăvară cu năbădăi. Intru în bucătărie și primul lucru care îmi sare în ochi e teancul de plicuri venite azi. Zâmbesc acid. Le iau cu două degete și mă pregătesc de morală. De câte ori am spus să nu se mai pună poșta în bucătărie?! Cine știe pe unde au zăcut, prin ce mâini au trecut înainte să ajungă la noi. Intru în birou. El lucrează ceva la computer. Foarte concentrat. Mă salută fără să ridice ochii. Îi răspund, îi dau un pupic și îi așez ușor teancul pe tastatură:
– Stai!!! Ce faci??? îmi aruncă o privire supărată. Apoi, realizând despre ce e vorba îmi spune iritat că îi pare rău. Le pune deoparte.
Îmi povestește ceva despre un proiect, întârziere, prezentare. Cuvintele curg pe lângă mine. Asta e viața lui, viața noastră și am învățat importanța acestor proiecte, care vin pe bandă rulantă și mereu se complică. Iar el le descurcă și rezolvă cu pasiune, dăruindu-le tot timpul din lume.

Ascult răbdătoare aceeași poezie pe care o aud de j-de ori, un fel de bla-bla-bla din care nu pricep nimic. Întreb dacă pot să-l ajut cu ceva. Îmi spune să-i fac o cafea și eventual un sandwich. Pregătesc filtrul de cafea, apoi merg în dormitor, mă schimb rapid și revin în bucătărie. Fac sandwich-ul, torn cafea într-o ceașcă, iau și o sticlă cu apă și i le duc în birou. Știu că va sta mult în seara asta. Și în seara asta. Fac un pic de ordine prin casă, îi pun hainele pe umeraș, mă uit dacă mai are cămăși călcate. Are. Nu-mi place să calc. Mi se pare cea mai inutilă operațiune de pe planetă. Mă reîntorc în bucătărie. Pregătesc mâncarea pentru a doua zi, pentru serviciu. Pun vasele în mașina de spălat. E liniște în casă, prea liniște. Îmi pun muzică. Scot hainele spălate ieri din uscător și le aranjez pe categorii.
Își bagă capul pe ușă și mă roagă să dau mai încet muzica. Nu-i place modul meu de-a asculta muzică. Îmi pun căștile în urechi și o ascult la volumul pe care-l vreau. Seara se lasă cuminte peste grădina mea. Deschid geamul și inspir adânc aerul curat. Îmi văd pomii plantați anul trecut. Cireșul și prunul sunt în floare, mărul nu a înflorit în primăvara asta, iar gutuiul a izbucnit în mii de frunzulițe. Are timp să rodească. E o liniște curată în mine și în afara mea. O seară obișnuită. Am chef să citesc. Mă așez turcește în fotoliu. După o vreme mă bate pe umăr. Ce mai e? Ce-l mai deranjează? Îmi scot căștile intrigată și-l privesc întrebător:
– Asta e pentru tine, îmi spune, și-mi întinde un plic. Îl iau. Văd un scris de mână. Îl răsucesc. Nu-mi spune nimic.
– De unde e? mă întreabă și pleacă fără să aștepte răspunsul.
– Habar nu am…, răspund mai mult pentru mine.
Înainte să apuc să-l deschid sună telefonul. C. prietena mea e la Urgență. A avut un accident stupid. Pe trecerea de pietoni a dat o bicicletă peste ea. E în stare de șoc și plânge. Vorbesc cu ea mult. E foarte agitată. A divorțat de mulți ani. E o femeie frumoasă și modernă, iar singurătatea îi e când libertate, când închisoare. Mă roagă să stau cu ea la telefon. Aud asistenta, apoi doctorul…

El vine la un punct și se uită zâmbind la mine. Îi șoptesc ce s-a întâmplat. Îmi face semn să îmi continui conversația și se așază la picioarele mele. Începe să-mi maseze tălpile. Mă destind ușor. Îmi scoate șoseta și se ocupă de fiecare deget în parte. Se apleacă, îmi pupa talpa dreaptă, îmi pune înapoi șoseta și se duce înapoi la treaba lui. C. află că nu are rupt nimic și se liniștește, dar va rămâne la spital peste noapte.

Mă pregătesc de culcare. Trec pe la el să-i spun somn ușor. Mă pupă absent. E foarte concentrat acum. Nu vreau să-l deranjez. Știu că mai are multă treabă. Intru în pat și adorm repede, cu fereastra de la dormitor deschisă. Un ultim gând se strecoară fără voie spre un bar de niciunde și un șofer de camion atipic, amestecându-se însă cu senzația moale a buzelor lui pe talpa mea. Somnul se așterne rezolvând confuzia.

Următoarele zile sunt în priză maximă. De la serviciu merg la C. Mă roagă să rămân cu ea și peste noapte. Lui nu-i convine deloc fără mine, însă înțelege situația, așa că marți și miercuri dorm la ea. C. are dureri și câteva contuzii. O ajut la treburi mici, dar mai mult decât orice îi face bine prezența mea. Râdem mult când suntem împreună. Joi ieșim la cumpărături, apoi mă întorc acasă. Intru în bucătărie și primul lucru pe care îl observ e poșta așezată pe insula din bucătărie. O iau cu două degete. O duc în birou unde el lucrează concentrat și o las pe tastatură.
– Ce faci??? Oh! Scuze! Cum e C.?
– E mult mai bine. Am invitat-o în week-end la noi.
– Foarte bine. Mai stați și voi ca fetele…
Apoi îmi spune în două vorbe despre un deadline la un proiect, despre un coleg ineficient. Aceleași bla-bla-bla-uri cu care sunt obișnuită. Mă duc în bucătărie. Pun filtrul de cafea. Mă schimb în dormitor, mă întorc în bucătărie. Fac un sandwich, torn cafea, îi tai câteva fructe proaspete. I le pun pe o tavă și le duc în birou. Îmi ia mâna și o pupă, îmi spune că mă iubește. Că i-a fost dor de mine. Nu mă privește. E concentrat tare la proiectul acela foarte important, din care eu nu înțeleg nimic. Îl las să lucreze.

Am chef să citesc în cadă.  Pun apă. Îmi torn vin roșu într-un pahar. Iau cartea de pe noptieră. Cade ceva. Plicul cu adresa scrisă de mână, de care uitasem total. Îl deschid și… mă așez. Inima îmi tropăie în piept ca o străină. Mă supăr eu pe mine: ce-i asta?
Un scris frumos, ușor înclinat îmi face o invitație la Starbucks-ul din cartier, la ora șase. Azi. Aud ușa deschizându-se și îl strecor repede în buzunarul halatului de baie.
– Ai pățit ceva? Ești albă la față.
Neg din cap. Nu am putere să vorbesc. Mă uit la ceas. Șapte fără douăzeci. Ridicol. S-a dus… poate e mai bine așa. Inima mi-e în gât. Mă strecor în apa fierbinte și mă afund cu capul în spumă, până când aproape îmi pierd respirația. Scot capul afară și trag puternic aer în plămâni. Dau pe gât vinul și simt că tremur. Lacrimile se amestecă cu apa din cadă. Afară plouă, iar liniștea mea s-a spulberat în cioburi dureroase. Scrisul lui frumos cu timida invitație mi-e lipită de retina. N-a fost să fie, încerc să mă liniștesc. N-a fost să fie. Doare… n-a fost să fie…
Un om ca el există pe aceeași planetă cu mine și nu voi avea șansa să-l cunosc, să-l ating, să-i ascult vorbele. Un om care m-a iubit cu o privire. Un om care mi s-a oferit într-o ceașcă de cafea. Pe sine. Tot.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)