Femei-copil suntem amândouă. Încă.
Flori, aflate sub semnul lui încă frumoase. Doare al naibii acel încă, știu. Asistăm neputincioase cum ni se desprind petalele și încercăm să le lipim la loc, cu glue, ori cosmetice scumpe. Mai păcălim un pic ziua, zilele. Însă tot apare câte un rid. Dar nu ne putem opri nici râsul, nici plânsul care creionează pânze de păianjen expresive, raze mici, ca și cum am încerca să desenăm soarele în jurul ochilor.
Ne e sete, Doamne, ce sete și ce foame… Nici noi nu putem defini pofta din noi. Și scriem și pictăm și ne agităm în labirint de căutări. Parcă aripile noastre sunt mult prea largi pentru o inimă obișnuită care ar avea curajul să ni se dăruiască. Am putea mistui. Și dăruim celor din jur, ne dăruim. Uneori îi speriem și se retrag pentru că nu pot să ne  restituie. Deși noi nu avem așteptări.

N-avem răbdare și nici timpul nu are răbdare cu noi. Trece și ne trece, deși noi încă mai copilărim, încă visăm la ziua când vom crește mari.
Tu ai idee cât de mult semănăm?
Noi, cu dietele noastre, cu mintea zăpăcită și cu penița și pensula în buzunar, cu iubirile care ne încearcă și încurcă uneori sufletul? Cu furtună prea mare, cu soare prea intens în vara care suntem.
Ne plac aceiași bărbați, dar ne-am măritat cu tipul manierat și calm, înzestrat cu toată liniștea și trăinicia pământului. De care avem nevoie, ca să copilărim.

Suntem două surori din două părți de Românie, cu dor mare în suflet. Căutând necontenit. Ne cheamă Căutare. Ne cheamă Neliniște. Ne cheamă Adevăr. Ne cheamă Dăruire și Dor.