E ușor să dai sfaturi, să fii convingător altor urechi. Phii! Cât e de ușor! Când e altul în fața ta vezi clar, ca într-o fotografie, toate detaliile. Le poți așeza și îndrepta ca pe un puzzle răsturnat anapoda.

Dar când e vorba despre tine? Nu mai e la fel. Știi teoretic binele și răul. Cunoști setul de reguli moral-sociale după care funcționează umanitatea, însă observi cu panică: ai sărit de linie. Nu mai ai control. Mintea devine o voce pe care n-o mai auzi. Nu mai vrei s-o auzi. Nu mai poți s-o auzi. Și ți-e cumplit de necesară o altă minte, o altă inimă care să vadă detașat. Un prieten bun. Să-ți spună el ceea ce tu de fapt știi, însă ți-e vital să vină din afară.

Cel mai bun prieten e soțul meu. El îmi ridică de pe umeri greutățile. E puternic și deștept. Adultul dintre noi doi. Eu sunt fragila. Femeia copil. Omul cu mulți prea în peisaj: prea sensibilă, prea visătoare, prea… De dragul și pentru binele meu vrea să mă șlefuiască, să mă facă după chipul și asemănarea lui. Pentru că mă iubește.
Dar patul procustian, în care-mi așază prea des sufletul, mă strânge rău. Mă iubește, dar se supără din nimic și tace. Iar tăcerile din casa mea frumoasă sunt grele. „Pentru că te iubesc” sună amenințător uneori. Nu știu, sau nu pot să-l mulțumesc cu mine, așa cum sunt. Mă iubește până la sacrificiu. Ar da ani din viața lui pentru mine, însă mintea lui înțelege răsăritul și apusul în altă limbă decât cea pe care o vorbesc eu. El gândește în cifre, eu în litere. El vede temperaturi, eu culori. El e analitic, cu capul bine înșurubat pe umeri. Calculează fiecare pas. Eu intuiesc oamenii, orașele și zilele.

Ne-am obișnuit să ne spunem tot. De fapt eu m-am obișnuit să îi spun tot: nuanțele pe care le văd pe stradă, la oameni, sau în inima mea. Mă ascultă cu răbdare și, de cele mai multe ori, cu un cuvânt mi-alungă neliniștile.
El e mai închis, mai reținut, mai sobru. Îmi spune rar ce e în mintea lui, dar eu știu că în mintea lui sunt eu și multe proiecte de muncă. E un om ocupat soțul meu. De aceea nu are prieteni. Mă are pe mine. Eu sunt universul lui atunci când are timp și când nu e supărat.
El e un tip serios. Eu sunt o tipă veselă. Comunic. Iubesc oamenii și am mulți prieteni care mi se destăinuie. Îmi caută sfatul. Bunul simț, care ne coordonează acțiunile,  merge perfect când e vorba despre ei.

De multe ori când am o problemă pe care nu pot să o spun nimănui, mă detașez de mine însămi. Mă dau cu un pas în spate și-mi spun: X. are asta și asta, iar eu trebuie să-l ajut. Ce îi spun? E o strategie care uneori funcționează.

Ciocnirea cu A. mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple. Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.

Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu A. povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar  spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: „Serioooos???”

Să recapitulăm! Deci plec eu aiurea, îmbrăcată ca de carnaval și mă ciocnesc de unul. Un tip oarecare. Un șofer de tir. Și chiar așa. Ce aș putea eu discuta cu un șofer de tir? Nu că aș face discriminări. Jur că nu fac. Fiecare job e nobil în felul lui. Dar… serios. Un șofer de tir? Fiecare meserie își pune amprenta pe cei care o practică. Oamenii din aceeași branșă au limbaj comun, verbal și nonverbal. Mediul îi modelează. Iar indivizii își aleg perechea în funcție de treaptă socială, pregătire, naționalitate, vârstă etc.
Discrepanțele prea mari generează întotdeauna dezamăgiri. Nefericire. Deci… Serios? Am vorbi despre camioane și trasee și gropi în șosele?
Boooon. Deci avem un punct fără răspuns.

Recunosc. Pe autostradă mi-a câștigat admirația. Jocul acela cu mașinile mi-a crescut adrenalina. A fost nemaipomenit. Iar gestul lui, de-a se pune scut cu ditamai animalul de metal, presupune mult eroism. Clar. S-a expus să mă apere. Mda. Încerc să-mi spun că așa ar fi procedat și alții, dar știu că mă mint. Booon! Are o bilă albă.

Faza cu puiul de cioară…  Absurd. Cum să oprești ditamai măgăoaia de j-de tone pentru o virgulă neagră înaripată. Rememorând toată întâmplarea m-am surprins zâmbind cu drag. Gestul acesta puțini l-ar face. De fapt… aproape nimeni. O duioșie mi s-a ridicat ca un val de căldură din stomac în gât și am oftat ușor.

Apoi mintea mi-a alunecat la punctul culminant al timpului petrecut împreună: privirile noastre dezvăluind fluxul incandescent dintre noi, mai clar decât orice propoziție cu subiect și predicat. Ceașca de cafea care ne-a înghițit vinovat sărutul. Atingerile îndrăznețe ale degetelor noastre fierbinți și flămânde. Atât de îndrăznețe, împletindu-se într-un joc inocent dar erotic în același timp, mai senzual decât mi-aș fi putut imagina. Doi adulți adulmecând dragostea. Adolescentin adulmecând dragostea. Înfricoșător de frumos.
Și distructiv, m-am scuturat. Mai ales distructiv. Pentru că în viața mea nu e loc nici de ciori șchioape, nici de camionagii atipici.

Iar deznodământul a venit corectiv. Toată povestea asta ciudată s-a înecat în scrisoarea rătăcită aiurea. Întâlnirea nebifată a aranjat lucrurile.
Mă frânge faptul că A. gândește greșit despre mine, dar o eventuală întâlnire cu el, în care aș avea posibilitatea să-i explic adevărul, ar putea avea consecințe dezastruoase. Omul acesta acționează diferit de oricine, iar eu alunec rapid înspre el. Pantă extrem de periculoasă! Până la urmă e doar un necunoscut. A trăit un pic în inima mea. O să-mi treacă. Viața mea e perfectă așa cum e. Ce dacă mai sufăr uneori? Ce dacă singurătatea îmi susură de multe ori cântece de leagăn, în timp ce soțul meu lucrează pasionat la câțiva pereți distanță de mine?
Tabloul general e colorat frumos, iar prietenii mă văd fericită. Îmi admiră casa, mașina, hainele, vacanțele și veselia. Eu tac vorbind, căci tăcerile mele sunt ferecate sub șapte lacăte de zâmbet. Poate așa se traduce uneori fericirea.

Viața mea e plină, chiar dacă uneori problemele-mi se dizolvă noaptea sărat pe perna pe care pun capul. Am un soț bun care mă iubește. Care nu are prieteni pentru că eu sunt centru universului lui. Eu și munca lui. Munca e necesitate. Eu sunt plăcere. Când are timp. Când o să aibă timp.

Eu, cea adevărată, sunt soția soțului meu. Realitatea bate visul. Viața nu e o întâlnire întâmplătoare cu un necunoscut ciudat. Ciudat ca mine. Dar… cine se aseamănă se adună… cică. Bancuri. Adevărul e altul: contrariile se atrag.
Soțul meu e o mare liniștită. Adâncă și profundă. Tăcută. Eu o furtună cu sclipiri de curcubeie colorate. Viața nu e perfectă. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului.

Și gândurile mi s-au aliniat cuminți sub semnul lui așa e bine. Însă fără de veste, brusc și strident ca o durere, m-a străfulgerat un gând: „oare cum o fi să trăiești cu cineva cu care ești pe aceeași lungime de undă?”  L-am alungat repede, speriată.  Doamne, ce gânduri inutile! Dar eu sunt puternică. Așa că-mi îndrept spatele hotărâtă, ridic nasul în vânt și zâmbesc cu încredere: Va fi bine! Viața e frumoasă.

Ajung acasă și aud un râs feminin imediat ce deschid ușa. C., așezată la barul din bucătărie, bea o tărie cu soțul meu. Vine la mine, mă pupă zgomotos și-mi spune imperativ că trebuie să ieșim la o înghețată, ca fetele. „N-am reușit să-ți corup bărbatul,” îmi spune râzând, ca de o poantă bună. El mă privește zâmbind și-mi face neputincios din umeri. Dau să mă așez și eu, însă C. sare ca arsă:
– N-am zis că ieșim?
Încerc să o conving să rămânem acasă, arătându-i cele câteva sortimentele de înghețată din congelator, dar nici nu vrea să audă. Cedez, râzând la rândul meu. Mă dau cu o umbră de ruj și ieșim. Soțul meu respiră ușurat și se întoarce în birou. E o după-masă superbă. Știu exact unde vom merge: pe terasa de pe malul lacului.
Intrăm amândouă bine dispuse, dar râsul îmi îngheață pe buze, văzând chipul cu trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, cu ochi severi, care mă captează la rândul lor și brusc încep să toarcă miere.

Pași (1) ,  Pași (2), Pași (3) , Pași (4), Pași (5) , Pași (6)