Orașul paște cuminte la picioarele mele. E obosit de-atâta zi.
Înghite soarele cuminte. Docil. Ca un copil ce vrea să crească mare.
Orașul strigă. Cu toate felinarele înalt crescute, păzind Gardiner Expressway. Prozaic.

Orașul- poezie și balcoane. Poveste la fiecare geam. Poveste?
Un râs strident și-o lacrimă tăcută. Orașul râde-n CN Tower și varsă tot ce-i lacrimă în lac.
Eu sunt în fața ta. Aproape și departe. Îți sunt nălucă.

Orașu-ascultă muzică. Apoi apune adunând tăceri și liniști într-un buchet de noapte bună. Cum altfel oare s-ar naște dimineața?

Orașul s-a închis pe sine însuși în zăbrele și-adulmecă cuminte cadența pantofilor mei roșii. Se-ntinde preș. Orașul mă iubește.

Orașul e lumini și umbre. Și-ascunde căutări în spate de cuvinte. De-a v-ați ascunselea. Și crește în fiecare dimineață zgârie nori. Beton și sticlă.

E iunie-n orașul meu. Luminile se sting.
Orașul s-a închis în sine. Tăcerea-nvârte cheia de două ori.
Zece și zece. Ceasul s-a stricat.

Mi-e taină orașul. Mi-e dragoste orașul. Mi-e dor. Mi-e întrebare. Și mi-e răspuns.
Tu mi-ești orașul. Îmi ești acasă.
Orașul s-a trezit în somn. Visează cadența pașilor mei roșii.