Căldură mare, moncher! ca să-l parafrazez pe Caragiale.
Seară toronteză, 31 de grade cu umiditate. Intenția de jogging s-a transformat în fast walking. E tot ce pot da în sauna de afară. Aer irespirabil pe strada mea, însă câteva doamne în vârstă, așezate confortabil, scanează conștiincios peisajul, ca în fiecare seară, înfruntând eroic fierbințeala umedă (jur că uneori mă cred la țară, în România). Trăncănesc în portugheză, sau italiană. Nu le aud. Am căștile în urechi. Le zâmbesc în trecere, chinuindu-mă să nu răspund prietenei mele la telefon exact în acel moment, pentru că m-ar crede o țăcănită ce vorbește și râde singură.

Câțiva udă gazonul. Mă uit cu un pic de mândrie vinovată, pentru cunoștințele mele acumulate în cei doi ani de grădinărit. Fernanda mea m-a învățat că plantele se udă dimineața, altfel se opăresc. Sau așa ceva.

Un indian iese să scoată gunoiul. Mă pufnește râsul, văzând cum, cu o mână ține punga de gunoi, iar cu cealaltă brăcinarii pantalonilor de pijama, care alunecă în mod periculos de pe burdihanul perfect rotund. Ghinionul face ca, necalculând probabil bine timpul, se apleacă spre pubelă exact când ajung în dreptul lui, expunând o porțiune generoasă de fund măsliniu. Câhhh! Îmi întorc privirea și grăbesc pasul.

Simt cum umiditatea îmi deschide fiecare por și încep să transpir, dar mă încăpățânez să rezist la cele trei ture zilnice. Vorbesc cu prietena mea care e la o sută de kilometri distanță. Încercăm să stabilim o dată să ne întâlnim. Are nevoie de un calendar. O aud izbucnind nervoasă: ”Unde, pana măsii mi-e telefonul????” Știu exact unde e telefonul ei, dar din cauza râsului nu pot să-i spun. Se prinde și ea. O aud hohotind.

Deliciul zilei, care, recunosc, m-a scos în afara timpului e altceva. Recitesc Martin Eden și sunt lavă, îndrăgostită iremediabil de autorul californian. Un prieten drag mi-a amintit această carte de suflet. Ciudat cum anumiți autori te marchează și recheamă, ca niște prieteni credincioși, cum redescoperi și receptezi textul diferit de fiecare dată, observând noi conotații, noi unghiuri. Jack London radiografiază fidel o societate coruptă și ipocrită, pregătită să-i accepte doar pe cei care respectă muți și surzi spiritul de turmă. Dar, în afară de direcția socială și cea filosofico-ideologică, cartea este și autobiografică, destinul protagonistului confundându-se pe alocuri cu cel al autorului. Martin Eden are caracter de bildungsroman, Jack London surprinzând aici traseul extrem de complicat al formării protagonistului, de la marinarul brut la scriitorul de succes. Frumoasa Ruth deschide porțile altei lumi pe care eroul, însetat de cunoaștere și de dragoste, o îmbrățișează cu aceeași ardoare cu care un orb ar absoarbe pentru prima dată culorile.

„He loved beauty, and there he found beauty. Poetry, like music, stirred him profoundly, and, though he did not know it, he was preparing his mind for the heavier work that was to come. The pages of his mind were blank, and, without effort, much he read and liked, stanza by stanza, was impressed upon those pages, so that he was soon able to extract great joy from chanting aloud or under his breath the music and the beauty of the printed words he had read.”

„Iubea frumuseţea şi acolo o găsea. Ca şi muzica, poezia îi răscolea sufletul şi, cu toate că nu-i pătrunsese încă tainele, îşi pregătea mintea pentru încercările mai grele care aveau să urmeze. Paginile minţii lui erau
imaculate şi, fără nici un efort, multe dintre versurile pe care le citea şi-i plăceau se imprimau strofă cu strofă pe acele pagini albe, în aşa fel, încât, nu după multă vreme, fu în stare să trăiască bucurii dintre cele mai alese, reproducând cu voce tare ori in şoaptă armonia şi frumuseţea cuvintelor scrise în cărţi.”