pink-shoes

Femeia. Delicată, sensibilă, grațioasă și… bestie. Uneori. Nu foarte des. După nevoie.
Eu sunt femeie. În concluzie și bestie câteodată. Rar. Foarte rar.
De obicei când sunt setată pe VREAU. Când îmi pun ceva în minte Universul conspiră să mă ajute. E pe verificate. Îmi iese, indiferent că e un lucru minor, sau ceva important.
Totul e să VREAU.

Recapitulare: Sunt femeie,  sunt dulce, delicată și sensibilă și la nevoie… bestie. Recunosc: pot fi rea cu majuscule, sare și piper. Punct. Fără semne de întrebare, sau paranteze.
Pentru a obține ce doresc am un arsenal bogat și-l folosesc cu o îndemânare ce ar putea fi invidiată de orice mare strateg al lumii. Aș putea fi un bun politician. Doar că nu mă interesează politica.

Se spune: o luptă-i viața, deci te luptă.  Și mă lupt.
Am de dat lupte grele, lupte ușoare și lupte fără rost. La ultimele renunț. Uneori învingi știind să pierzi. Dar asta e altă poveste. Cea mai ușoară luptă se duce cu bărbatul. La el totul e alb, ori negru. Culorile îl zăpăcesc.

Lupta, adevărata luptă se petrece când apare concurența. Forțe egale, arme asemănătoare. Strategii și planuri. Sar scântei din ambele tabere, mascate sub zâmbete și o diplomație densă, greu de pătruns de cei din exterior.

O zi frumoasă de primăvară într-un oraș cochet din Ardeal. Plimbare romantică, inimioare, fluturași, Cupidon încercând disperat să țintească, când filmul se rupe strident. Brusc apare din neant o vitrină cu încălțăminte, iar în centrul ei cei mai frumoși pantofi roz pe care-i văzusem vreodată. Perfecți. Dragoste la prima vedere. Chimie. Explozie de artificii. Cupidon cade spart pe caldarâm. A ratat ținta. În mine se aprinde dureros: VREAU.

În paranteză spun că am același număr la picior cu trei sferturi din femininele de pe planetă, așa că se epuizează rapid din stoc ceea ce mi se potrivește, rămânând variante pentru mignone, ori pentru doamnele care trăiesc pe picior mare.

Am intrat în magazin, întrebat și descoperit, cu durere profundă, că singura pereche de pantofi la numărul meu era în mână la o ea. Adică viitorii mei pantofi erau studiați pe toate părțile de alta. Care nici măcar nu părea hotărâtă: să-ia? să nu-i ia?

Calmă la suprafață și cu cel mai dulce zâmbet pe care-l posed am spus tare, răspicat și extrem de ironic:
– Cine ar umbla cu pantofi roz? Ce penibil! Prost gust…
Cuvintele mele, dar mai ales tonul, au derutat la maxim două persoane. Pe iubitul meu de la vremea aceea, care nu pricepea strategia. Ochii lui vedeau o simplă pereche de pantofi, culmea roz. Și ce mare lucru? Dacă nu aia, ailaltă. Și dacă nu atunci, altădată.

A doua persoană a fost ea-ua, pe care o făcusem knock out. Din două vorbe. Învinsă definitiv, a lăsat ușor, cu jenă, pantofii din mână și s-a îndepărtat. I-am prins din zbor, înainte să atingă tejgheaua și  cumpărat fără să-i probez. Fericirea se întindea ca un magiun pe chipul meu, în timp ce bărbatul mă privea tâmp, fără să priceapă nimic și îngâna ca un papagal vorbele mele:
–  Cine ar umbla cu pantofi roz? Ce penibil! Prost gust…
–  Glumești?  Am întrebat cu ochii mari, fără să mă obosesc să-i explic, ducând victorioasă în mână PANTOFII. Îi am și azi. Sunt la fel de frumoși. La fel de roz.
Iubitul l-am schimbat de mult.