maxresdefault (2)

… și ea cântă la pian o melodie tristă și vocea ei e tristă și culorile sunt triste. Și no’, totul e trist. Ochii ei mari albaștri sunt lăcrămoși, pentru că el a făcut ceva și a supărat-o. Geamul cafenelei unde e pianul e deschis și face curent cu ușa deschisă și ea, exact atât cât părul ei blond să se vălurească romantic. El vine și e sexy rău, cu ochii ăia mari și flămânzi. E supărat și el că a supărat-o pe ea. E ușor nebărbierit, că nu a avut timp, da-i stă fantastic de bine așa. Îi pune în evidență ochii ăia verzi și mari și triști. Mi se pare mie, sau am cam repetat cuvântul trist? Eh! Dar ca să se înțeleagă ideea…

Și el intră și ea-i aruncă o privirea de-aia printre șuvițele de păr, care-i mai cad peste ochi. Și el o privește. Și ea nu se oprește din cântat, dar se uită așa, cu subînțeles. El vine aproape de pian și așteaptă politicos să-și termine piesa. Ea-i spune răstit: „You don’t belong here!!!” Am zis că e supărată. Da? Iar el o corectează ușor, cu blândețe: „Ba da, ba da! Belong!” (yes, I do) .

No’, mi-a plăcut metafora „love is a verb”. Sună bine. Nu? Eu am auzit-o pentru prima dată, dar am căutat o poză pe net și am văzut că nici vorbă să fie ceva nou. Dar mi-a plăcut și o las.

El e scriitor, ea e patroană de cafenea. Idila începe atunci când el caută un loc unde să se simtă acasă și ghici unde ajunge? Exact.
Ea e specialistă în cafele cu personalitate. Adică se uită la om bine-bine și-i trântește o combinație, de clientul devine dependent. Am zis că e blondă și frumoasă și devreme acasă, plus că îi merge afacerea de zbârnâie?
Când îl vede se uită la el gânditoare. Adică ce să-i pună în cafea, ce să deseneze pe spumă, de-astea. Dar el vrea ceai. Și așa începe scandalul.  Un pic de hârr-mârr, apoi flirt și în sfârșit love-love-love. Până el dă cu bâta-n baltă și ea se supără și pleacă nefericită să cânte tristă la cafenea, în curent, cu o grămadă de clienți așezați la mese, care aplaudă când ei doi se sărută, când se împacă. Normal că se împacă și happy end și-am încălecat pe-o șa și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cu sau fără nuntă. Habar nu am, că e film turnat în 2017 și nunta e facultativă. Dacă nu v-ați prins, am făcut recenzie de film. Sau așa ceva. Da’ nu merită să-l vedeți. Părerea mea. 😀

Protagoniștii, ca protagoniștii. Rolul lor e clar. Se văd, se iubesc și își văd de treabă în aceeași poveste care se derulează în linii mari de la începutul umanității încoace. Mă gândeam însă la cei de pe margine. Băgătorii de seamă.
Știu, veți spune că nu e realistă faza cu mușterii de la cafenea care aplaudă când cei doi se sărută. Total de acord. Eu, dacă aș fi la o cafenea, aș observa că se întâmplă ceva doar dacă ar ateriza o bombă lângă mine. Probabil că aș fi cu cineva și m-aș concentra pe interlocutor. Chiar în cea mai disperată situație, să zicem că aș fi singură, (deși nu văd de ce m-aș duce singură la o cafea), aș fi cu ochii în telefon, tabletă, carte ori prin oameni. Prin.
Dar e irelevant ce aș face eu…
Cei de pe margine, adică spectatorii ar interpreta. Unii ar ofta cu drag, spunându-și că dragostea e cel mai frumos fenomen dăruit omului. Nepământesc. Acel ceva care mișcă munții și schimbă istoria. Căci „dacă dragoste nu e, nimic nu e…” 
Alții, ar vărsa o lacrimă, privind triști în cenușiul interior al vieții lor, poate la experiențele ratate, dorind cu disperare mâna aceea dragă, care să le cuprindă palma atunci când se plimbă în parc și vine toamna, ori înmuguresc copacii. Și poate ar fi fericiți pentru cei doi și pentru ei, că le-ar hrăni speranța că poate într-o zi…
„Prea dulceag” ar gândi unii, considerând că-n întuneric trebuie trăită iubirea. Cu ușile închise, departe de orice ochi. Alții ar arunca cu pietre, agresiv. „Clișeic” ar striga cu răutate și poate i-ar încerca chiar și-o ușoară ură pe cei care-au avut norocul pulberii de stele. Căci iarba din grădina lor e mult mai verde.