60afef823d994c00663abeedb0841066
Visez rar. Sau poate că visez des, dar uit totul înainte să mă trezesc. Însă, cum am nevoie să dorm opt ore pe noapte ca să funcționez, am o bănuială că totuși nu pierd eu nopțile visând. Decât atunci când n-am încotro. Am avut câteva vise premonitorii, despre care nu am vorbit cu nimeni, însă m-au zdruncinat și am ținut minte fiecare detaliu, iar explicația a venit mult mai târziu. Bunica zicea: „Treacă cu noaptea!”. Așa spun și eu când văd pe unul sau pe altul cum, pe model freudian, încearcă să analizeze cu spaimă ori speranță filmul nopții.

Nu vorbesc despre vise. De fapt întâmplându-mi-se atât de rar nici nu aș prea avea ce. Însă mi-e încă viu în minte unul, deși e din 1900 toamna, de pe vremea când eram în generală.

Era o seară târzie, scârboasă. Părea noiembrie. Noroaie cu frig, ploaie și un vânt rece. Genul acela de zi în care nu lași nici câinele afară. Eu însă eram în noapte și frig, încercând din răsputeri să intru. Ușile și geamurile erau, firește, închise, iar pe mine mai că mă lua vântul. Mă uitam prin geamul holului și strigam, sau încercam să strig, căci vântul îmi lua toată vlaga. Mă țineam cu ultimele puteri de pervazul geamului pe exterior și îi priveam pe ai mei. Toți trei erau în casă. Doar eu nu puteam intra. Mă chinuiam să strig și să mă țin cu degetele care-mi alunecau pe lemnul ud, iar vântul era atât de puternic că-mi lua respirația. Nu mă auzea nimeni. Îmi era frig și teamă. Mă dureau vârfurile degetelor, crispate pe dunga îngustă și rece a pervazului. Voiam în casă rău de tot, dar cel mai cumplit, mai presus de chinul meu, era faptul că-i vedeam pe ei liniștiți, senini. Nimeni nu îmi simțea lipsa. Nimeni nu observa că nu sunt acolo. În casă era cald și frumos, iar ei se simțeau bine. Îi priveam prin geam și nu le înțelegeam liniștea când eu eram înspăimântată. Nu puteam să ajung nicicum la ei. Vântul era mai puternic decât mine și pentru prima dată părinții mei nu mă ajutau.

Finalul a fost oribil. M-a luat vântul și m-a dus în noapte, cu frig  și spaimă, dar mai ales cu  imaginea părinților și fratelui întipărită pe retină, toți trei fericiți, liniștiți și ocrotiți de lumină și  căldură. Fără să observe că eu lipsesc.
M-am trezit cu o frică cumplită și transpirații reci. Am înțeles cu mintea mea de copil că e un vis ce-mi spune că voi cam pleca din lumea asta. Nu am spus firește nimănui, că nu voiam să-i supăr. Dar pentru mine era clar și am suferit în tăcere o vreme, așteptând să vină să mă ia… vântul. În timp, văzând că nu se întâmplă nimic, temerile s-au liniștit, dar nu am uitat nici un detaliu al visului.

Azi, după atâția ani realizez că vântul m-a luat și dus într-o altă lume. Departe de căldura unde ai mei trăiesc liniștiți. M-am agățat, poate, o vreme cu unghiile de pervazul ferestrei, dar am ajuns până la urmă în țara frunzei de arțar, adusă de vânt.