scared-cat

În școală n-am făcut engleză. Deloc. S-a lipit o brumă de mine din filme. Înainte să vin munceam ca o apucată. Profă de română. Cine lucrează la liceu și predă o materie care se cere la bac’ și la facultate știe despre ce vorbesc.

Nici nu credeam eu prea tare în venitul aici. În sufletul meu am sperat până-n ultima clipă să nu primim viză. Mă fascina Canada și toate poveștile care ajungeau la mine, dar nu voiam să plec. Însă nici n-aveam curajul să spun NU unei eventuale Țări a Făgăduinței. Toți voiau să plece la ora respectivă, iar sita era deasă, extrem de deasă și foarte puțini aveau acest privilegiu.
Cum puteam să refuz așa ceva? Cum să nu încerc măcar un pic gustul unei alte lumi? Nu era dorință, ci ispită. Și apoi, avioanele zboară în ambele direcții, îmi spuneam.

N-am făcut nici un curs de engleză. Nu aveam când. Școală și meditații din greu, chiar și în week-end-uri. Până la urmă oi da eu cumva de capăt și limbii engleze, îmi ziceam. Predasem franceză în primul an de profesorat, iar în facultate făcusem și italiană, așa că mă gândeam, nu va fi mare filozofie să învăț o altă limbă.
Începusem printre picături, singură, pe calculator și-mi amintesc că mi-am prins rău urechile într-un cuvânt: „neighbourhood”. Mă uitam la el precum curca-n lemne și nu-mi ieșea sub nici o formă. Mi se părea imposibil de pronunțat.

Și uite așa, am ajuns în țara frunzei de arțar știutoare de engleză zero. Mă rog, nu era chiar zero, după părerea canadienilor care m-au testat să mă repartizeze în clasa de ESL (English Second Language) ci patru (din opt). Adică se putea și mai rău, mult mai rău.
M-am pus eu cu burta pe carte și, într-adevăr, o limbă o înveți cel mai bine când nu ai încotro, când o mănânci pe pâine, că nu se poate altfel.

Prima capcană lingvistică a fost la un magazin, când am încercat să-mi cumpăr singură un costum de baie. Vânzătoarea vorbea repede, o engleză dubioasă, cu accent foarte puternic. Nu am priceput nimic. Nimic. Așa că m-am întors acasă fără costum de baie și bocită toată, cu convingerea că în viața mea nu voi putea comunica în engleză.
Întâmplarea m-a răpus, pentru că la ora respectivă mă simțeam oarecum stăpână pe cunoștințele mele lingvistice.

Să înveți o limbă străină la maturitate e cam același proces ca învățatul înotului. La un punct trebuie să te arunci în apă. Să ai curajul să deschizi gura, să articulezi cuvinte, să le pui în propoziții și fraze, să pricepi ce vrea interlocutorul și să nu te temi de penibil.

Norocul cel mare aici e că de partea cealaltă sunt canadieni și nu români. Nu există oameni mai politicoși și înțelegători decât canadienii.
Ar ploua cu bancuri despre emigranți și gafele lor, s-ar râde până la leșin de prăpăstiile verbale ale noilor vorbitori, dacă genul acesta de experiențe ar fi trecute prin filtrul mioritic.

Eu, la începuturi, nu aș fi zis nici să mă pici cu ceară cuvinte ca plajă (beach) și foaie (sheet), de frica accentului buclucaș care mi-ar fi putut colora limbajul altfel decât aș fi vrut.

Aveam un coleg care făcea antrenamente de fotbal cu copiii. Vară, zi toridă. I se face omului sete și încearcă: „I’m Thursday (joi)” – priviri mirate.  „I’m Tuesday (marți)” – priviri mirate. Când disperat folosește gesturile, se face lumină: „Ah! You’re thirsty.” 

Un prieten ajunge la serviciu mai târziu, din cauza ceții și spune colegilor că a întârziat din cauză de „big frog” (broască mare). Lumea dă înțelegător din cap. Nimeni nu râde. Se prinde singur mai târziu. (Ceață: fog)

Eu. Povesteam cu o pereche foarte simpatică despre o parte dintr-o pădure unde urmau să se facă construcții. Eram extrem de dezamăgită că va fi distrusă zona verde ca să se construiască „condoms” (prezervative). Și vorbeam și vorbeam și condoms și condoms. Canadienii îmi răspundeau serioși, fără să schițeze nici măcar un zâmbet, în timp ce la câțiva metri de mine, într-o cameră vecină, soțul meu plângea de râs pe muțește.
(Se construiau condos (condominiums) – apartamente.)

Datorită limbii engleze am luat primul job. Am aplicat ca tot omul și am fost chemată la interviu. Eu, convinsă că nu am nici o șansă (că nu aveam), m-am dus fără pic de emoție. Mergeam doar să îmi verific cunoștințele de limbă. Emoții am avut după ce m-au sunat și anunțat că am luat interviul, când am citit în fișa postului ce trebuie să fac. 😀

Dacă greșelile sunt inerente mai ales la început, ce mi se pare mie urât este ghiveciul româno-englez. În primele luni aici, mă pufnea râsul când auzeam că X s-a dus să-și spele… carul. Că imaginația mea zburdalnică vedea un car cu boi a la Grigorescu în spălătoria auto.

(Am ordorat la farmă ouă./ Am seivuit o sută de dolari./ Mi-a tăuit mașina./ Am fost la ceainiz./ Am cancelat ordărul la…/ Am clinuit carul./ Mă duc la bas.)

Fiecare emigrant e o carte de povești cu două volume, exact ca dubla cetățenie pe care o poartă.  (Va urma…)