Scriu. Ascult Taxi. Mă amuză. E sâmbătă dimineața și ieri a venit toamna.

Eu. Am curajul, sau nebunia, sau inconștiența să umplu de cuvinte laptopul și telefonul și pagina de fb și urechile celor dragi mie, indiferent de anotimp.

Nu sunt o prietenă bună pentru că, deși îmi iubesc prietenii și-i surprind plăcut de multe ori și le gătesc bine (zic ei) uit sistematic zilele lor de naștere. Ei nu par a se supăra și nici nu mă pedepsesc cu plecări. Dimpotrivă, îmi zic „La mulți ani!” în fiecare an.
Eu mă rușinez de fiecare dată, pentru că le fur, fără să vreau, bucuria aceea pe care o ai când cei care te iubesc își amintesc. Dar se pare că nu mă descalifică nimeni din categoria „cei care te iubesc.”

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea. Neagră și fierbinte. Fără zahăr. Fără lapte.

Fac poze cu nemiluita pe care nu le șterg niciodată. Pozez lucruri nesemnificative, cum ar fi pietrele, lemnele și apa. Gângănii, sau necunoscuți pe stradă. Uneori pozez cerul. Și cred că mi se pune pata de multe ori pe frunze. Ieri, de exemplu, am uitat de mine studiind în detaliu niște scaieți răsuciți în mișcări de Aikido pe marginea aleii. Erau vorbe prefăcute-n plante. Simetrii și țepi. Septembrie și vorbe. Modeste în dicționar. Sepia.
Îți sângerează buza când le șoptești, crezând că-s flori de câmp.
Au mai multe nume. Uneori se cheamă argumente, atrag prin logică. În propoziții scurte, ori fraze lungi monologice, ori cereri de iertare cu colți ascuțiți.
Se numesc reproșuri. Fade. cuminți, cu gust amărui, la margine de pajiște de vorbe.
Zgârie cu uscăciunea lor explicativă. Rezistentă. Aridă. Nu dau floare.

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea neagră și e sâmbătă.