Orice asemănare cu realitatea este pur, dar pur întâmplătoare. Sau nu.

Periodic apare un lăicuitor, sau o lăicuitoare de serviciu. Adică cineva care lăicuie în draci tot ce prinde. No’, e dreptul lui/ei. Are buton și îl folosește, că-i butonul personal. Te miri că ai devenit brusc atât de genial și te uiți în x văzând că ți-a lăicuit până și când ai spus „mulțumesc” altei persoane. Da’ mă rog, o fi fost mulțumescul acela spus într-un anume fel, care ție îți scapă, o fi fost pe un anumit ton, semiton-ton-ton. Ideea e că lăicuie și cam tace. Tace că e timidă persoana, sau pentru că habar n-are ce bifează. Pe unde te duci, hop a lăicuit, a ștampilat. Câh! După o vreme cazi în dizgrație, dacă nu răspunzi cu aceeași monedă, adică: Yes sir/ma’am! Like sir/ma’am!

Ce mi se pare mie grav/straniu e faptul că lumea bună lăicuiște la schimb pe lăicuitorul de serviciu. Adică oameni care scriu extraordinar de bine, oameni cu pretenții și cultură, plus  gramatica în buzunar, dau like unor texte pe care cu greu le poți numi naive, texte din care regulile gramaticale au plecat de multe ori în vacanță, postări pe unde-a bătut vântul și a luat cu el punctuația? Adică… doh?!? Jur că nu mai înțeleg nimic. Sau mi-e teamă de concluzia pe care îmi vine să o trag.

Oare asta să însemne lumea virtuală? Roboți goi de conținut care apasă ritmic butonul de like? De fapt ce faci cu ele, cu sfintele like-uri? Câștigi ceva? Cumperi ceva? Ești popular? Te califici undeva? Primești centura neagră în blogging?

Lăicuitorul de serviciu e în general un om de treabă, ți-e chiar simpatic cum sare el cu laicul la nevoie, ori de câte ori tușești, ori strănuți. Poate așa se explică, până la urmă cum, în ciuda simplismului care pulsează în textele lui, este recompensat de bloggerii cu pretenții. Poate că laicurile la textele lui nu sunt like-uri/like-uri, ci un soi de mărunțiș, cum ar fi bacșișul la taxi.

Nu la fel de cumsecade este individul plin de el. Buricul pământului. Rotundul. Omul cu statuie. Coboară cu greu din sfera lui de geniu, de stăpânitor al limbii române și nu numai, ca să binevoiască a articula ceva. Orice. El nu dă like-uri din principiu. Este sub demnitatea lui. Nici nu are cum pentru că el știe tot, a fumat de mult tot. Așa că ce-ai putea tu să spui, să scrii, sau să gândești nou? De aceea nici nu prea citește ce scriu alții.

N-are nimic cu lăicuitorul de serviciu. Firește că nu-și infectează ochii cu textele agramate ale acestuia, dar îi acceptă cu generozitate laicurile. Se ia periodic, din senin, de câte-o chestie interpretabilă, pe care o taie cu bisturiul. Sec. Pe model: „mă de ce ai/sau n-ai șapcă?” după caz. Discursul lui e prețios, căutat cu lupa în dicționare. Acțiunea face parte din recuzită, pentru ochii și urechile lustruitorilor de statui.

Fauna blogo-sferei este variată, cuprinzând o galerie diversificată de tablouri, unele în griuri, în tonuri întunecate, altele dimpotrivă, vesel colorate.
Alt personaj interesant ar fi Pristanda virtual, care e de acord cu toată lumea. Spune-i că e alb, va zice curat alb, spune-i că e negru. Curat negru va fi.
Și nu are el dreptate până la urmă? Nu e de-a dreptul curat murdar acest loc minunat unde ne-nșirăm gândurile pe ață?

N-am uitat de el. Cel important. Cel care scrie. Cel care te inspiră.
Când îl citești, nu citești, trăiești. Devorezi textul, fără să ai timp să respiri, pentru că el le are pe toate. Te are pe tine întreg, cu totul. Cu mintea, cu sufletul, cu lacrima, ori râsul.
Ce nu are? Laicuri, frate! Pentru că nu-l interesează reciprocitatea.
Și te uiți în x, din nou, văzând la un text genial o mână de like-uri, pe când un banc cunoscut, absolut cretin, aflat la un lăicuitor de serviciu, poate avea peste 200.
Păi??? Doar bine zis-a Caragiale: curat-murdar!