34 de grade la umbră, toamnă cică în calendar. Răcită cobză. Frisoane ca-n miez de iarnă. Primăvara o fi sub pat ca să fie în formație completă. Cred că am febră. Termometrul e la mii de kilometri, în sertarul cu medicamente, iar eu am eșuat lamentabil într-un fotoliu moale din living. Halucinații sau realitate, deci clar febră:
–  Azi nu mă iubi! Te rog, ia o pauză. Sunt microboasă, extrem de mucoasă, surdă, fără gust și miros, cu ochi mici, cu părul lipit de cap. Strănut ca o mașină de strănutat. Nu te uita la mine. O să cazi în nas. Eu nu mai am. În loc de nas am o chestie roșie, dureroasă, inutilizabilă.
– Te iubesc. Ești femeia mea și locul meu e lângă tine, iar locul tău e lângă mine pentru că acel Cineva nu și-a dat atâta osteneală pentru doi oameni oarecare, ci pentru NOI. Și eu Îi mulțumesc in fiecare zi Lui.
Așa că pune mâna și bea ceaiul. Acum.

Ceaiul e peste ocean, la câțiva kilometri, mai departe decât aragazul. Hapciu!!!
A răsărit antipatic lângă mine cu gingerul rânjind obraznic. Ceaiul. Îl urăsc. Mă gândesc să negociez o cafea, dar îți citesc nu-ul înainte să deschid gura. Nu am voce. Nici voce!!! Ce mă fac? Nu pot să vorbesc. Cum să tac?
Dar și tu… Știi tot ce gândesc. Cred că mi-ai plantat un chip între vise.
Nu pot vorbi, NU POT CITI, nu pot respira, nu pot gusta, nu pot nimic.
Cine răcește toamna? Oamenii normali o fac iarna. Cei mai săriți vara, de la aer condiționat. Nu am auzit pe nimeni să răcească toamna. Toamna e de pus murături și zacuscă, de mers la sală, de cules roșii. De căutat rețetă pe net pentru gogonele, că anul trecut nu mi-a plăcut ce-a ieșit. A fost ea comestibilă, dar nu delicioasă, cum o face mama.
Adică e toamnă, lumea culege frunze, castane, ghindă, nu se ocupă de guturaie, ori bronșite. De mers la medic nu merg. Unu, că mi-e jenă de situație, adică toamnă, hapciu, nas roșu, la-la-la. Și doi, sunt mult prea epuizată să mă ridic de aici. Așa că sare fierbinte pe piept, ceai și medicamente ce avem prin casă… Hapciu!