Nu-mi amintesc cum făcea mama dulceața pe vremea când eram acasă. Cumva răsărea întotdeauna în cămară, alături de tot felul de compoturi și murături. Zacuscă cu vinete și fasole. Bulion și ghiveci. Fasole verde și vinete la borcan și tot felul de alte conserve de fructe și legume. Și firește rafturile congelatorului. Cămara mamei era  magică și, întotdeauna când ajungeam acasă, atât eu cât și Radu, fratele meu, făceam primul drum în cămară. Așa a fost, așa este și acum. Farmacie. Borcane înșiruite pe mărimi, culori și sortimente. Cu etichete cuminți, scrise de mâna mamei. Nu-mi amintesc s-o fi ajutat vreodată la dulceață, sau la murături. Întotdeauna păreau a crește borcanele pe rafturi ca niște soldați în linia întâi. Găseam de fiecare dată și bunătăți, frumos aranjate ca la magazin. Ne știa mama drumul căutărilor în cămară și pregătea din timp provizia de surprize cu miros de ciocolată, sau vanilie. Ne fascina pe amândoi cămara. Mereu era ceva nou acolo așteptându-ne, iar noi ne bucuram și-albastrul verde din ochii mamei se umplea de soare.
Nu-mi amintesc să mă fi pus prea des la treabă când eram copil. Mă alinta și-mi ocrotea dragostea de carte. Un singur lucru mă punea să fac. Și aveam normă precisă și clară. Să cos câteva rânduri de goblen. Apoi puteam să ies la joacă, ori să citesc. Antipatice-mi erau goblenurile acelea pe care le vedeam inutile, ca toate lucrușoarele și danteluțele, ori alte briz-brizuri decorative. Dar mama mă punea să cos câte puțin în fiecare zi. Apoi le spăla, le înrăma, și le făceam cadou bunicii, sau mătușii de opt martie, ori de Crăciun. Și se lăuda că-s făcute de mine, uitând să amintească lipsa totală de interes cu care le înțepam.
Deși am avut mereu înclinații artistice, nu mi-a plăcut prea mult lucru de mână, excepție croșetatul – că mă apucase într-o vreme să-mi fac pulovere. Bunica tare și-a dorit să mă învețe să fac dantelă, „cipcă” cum îi spunea ea. Oricâte argumente și promisiuni a pus în bătaie, n-a reușit să mă convingă să-l dau pe „Nu” jos din brațe. Și n-am învățat. Dar îmi pare rău că n-am făcut-o, de dragul ei. Mi-o amintesc șezând pe scăunelul în fața „cohiei” cu degetele umblându-i iute cu acul acela special cu cârlig. Ața albă se transforma miraculos în spume înflorate de fețe de masă, ori tot felul de nimicuri migălos construite. Și-a folosit degetele și acele până în ultimele ei zile și drag îmi e tot ce-a atins bunica.
Și toamnele se-adună…