De când mă știu mi-e frică de câini. Habar n-am de ce, că nu m-a mușcat niciunul. Copil fiind mi-am dorit mult câine. Aveam, dar numai la bunici. Îl aveam pe Rimbor, un ciobănesc uriaș și blând pe care-l chinuiam cu jocurile mele, îl trăgeam de păr și-i făceam codițe. „Nu-l mai motroși” îmi spunea bunica, dar se distra și ea uimită: „Uite la el cum stă!” Era aspru cu oricine voia să calce ograda, dar cu mine se transforma în ursuleț de pluș. Oricum pe vremea aceea nu știam că era inventată teama.

Mulți ani l-au avut bunicii pe Rimbor. L-am botezat așa când o mătușă mi-a spus în râs că-l cheamă Bimbor, nume de bou, cică. Eu m-aș fi supărat și am decis pe loc: „Nu! Nu e Bimbor, că e Rimbor!”, și așa i-a rămas numele.
Îmi amintesc petele roșcate pe blană și ochii blânzi.
L-am avut ani mulți. Eram mare, când a murit de bătrânețe, și tare mult l-am plâns. Ograda însă a rămas știrbă când s-a dus Rimbor. Apoi n-au mai avut câine mulți ani.

Pe Dara, un caniche argintiu, de talie mijlocie, am primit-o târziu de tot, după ce terminasem facultatea, de la un prieten bun.
Era un suflet mare, ascuns din întâmplare în trup de patruped. Un ghem micuț și creț, o jucărie. Era ocupată să fie frumoasă și să tacă. Nu a scos nici un sunet multe zile și am crezut că nu știe să latre. Dar, prima dată când s-a întâmplat, am râs cu toții. Avea o voce urâtă, răgușită parcă, total nepotrivită cu drăgălășenia ei. Am înțeles că-i complexată și de aceea tace. Apoi ne-am obișnuit. Și noi și ea cu lătrătura scârțâită. Era extrem de inteligentă și afectuoasă. Mama știa că venim acasă, pentru că Dara o anunța cu trei, patru kilometri înainte să ajungă mașina. Era și emotivă… Mai supăra pe câte-un musafir, că se scăpa de bucurie pe pantofii lui.

Când am venit în Canada a fost atât de mâhnită, încât ai mei au crezut că o pierd. Iar când ne-a revăzut, după doi ani, toți am plâns, și cei de-acasă și noi, văzând dragostea necondiționată cu care ne întâmpină. Nu s-a putut nimeni apropia de noi, până nu și-a terminat ea turul de fericire. Nu știa ce să mai facă, ce să ne mai arate. Era un spectacol.

Frica mea total nejustificată, mai ales aici unde nu există câini fără stăpân, a fost întreruptă de perioadele în care am avut câine. Au fost intervale în care mi-am depășit teama, pentru că într-un mod ciudat le pricepeam psihologia.

În Canada, greu de tot mi-am convins soțul meu să ne cumpărăm unul (că responsabilitate mare, că plecări dese și ce faci cu câinele?? etc.) De fapt nici n-am știut că l-am convins, îmi cam pierdusem speranța că vom avea vreodată. A apărut cu el în seara de Crăciun, într-un coș frumos cu o fundă mare și roșie, care-i stătea câș. O mogâldeață bej de catifea și doi ochi mari, speriați, un Golden Retriever frumușel și curios, care s-a făcut urgent stăpân în casa și curtea noastră și a făcut la trăsnăi cu nemiluita.
În afara faptului că suferea de Sindromul lui Făt-Frumos și creștea văzând cu ochii, era setat pe vânătoare. Medicul veterinar ne-a explicat că și câinii au diferite personalități, ca oamenii.
În general, rasa asta e foarte bună pentru familii, fiind ușor de dresat. Nu Ace. Ați văzut filmul Marley & Me? Acesta era Ace. Cel mai plimbat câine de pe stradă, cel mai școlit, dar cel mai needucat.
Ieșeam la plimbare cu el. Cu emoții de fiecare dată. Dacă avea chef să ne plimbăm, ne plimbam. Dacă avea chef să alerge, mă trăgea după el. Ferească Sfântu’ să fi trecut cineva pe lângă el să nu-l mângâie un pic, că se trântea cu burta de trotuar și nu puteam să-l mai urnesc, până nu-i trecea nefericirea.

Câini sau pisici… Cum să nu ai lângă tine să iubești, o creatură atât de minunată și de generoasă?

ACE 🙂