M-a apucat! PANICA… Butonam de nu-mi apucam gândurile de coadă. Știam că trecem granița și GATA cu netul. În Canada am nelimitat. În State doar la hotel sau unde mai prind vreo locație cu WI-FI (trăiască Starbucks-urile care-s ca ciupercile după ploaie în Orașul Vânturilor). Am trecut la americani în jur de ora opt dimineața și m-a apucat un pustiu și o jale, concretizate în niște draci mari care-mi dospeau în fiecare por. Cum s-ar zice: fără net viața e pustiu… Poate mai prind în oraș pe la vreo cafenea. Dacă nu, diseară, la hotel. Ce mă fac eu până atunci? Prieteni, contacte, e-mailuri… tot.

Încerc să vânez net din goana calului. Din părți!!! Pe autostradă???
Dar cum speranța moare ultima, renunț după ce mă chinui în zadar, ȘTIIND că nu am nici o șansă. Îmi trântesc iritată telefonul în buzunarul portierei. Nu-mi găsesc locul. Manevrez manetele scaunului în sus și-n jos să mă întind, să șed, să… ceva comod. Nu-mi iese. Nu găsesc poziția. Nu-mi găsesc locul.

Indignare, neputință asezonate cu nervi de toate mărimile și culorile.
Îmi smulg telefonul și încep să șterg poze. Mă plictisesc. Nu-mi vine să-l las din mână. Fără el parcă nu-s întreagă.

Trag cu ochiul în stânga. El conduce liniștit. Lălăie pe model karaoke cântecul de la radio și pare senin…

Mă uit pe geam: octombrie de vară. Copaci demenți. Zici că le vopsește cineva noaptea frunzele. Nefiresc de stridente. Fac un carnaval nebunele, înainte să dezerteze în iarnă…

Toamna în America este splendidă, mult mai colorată decât acasă. Îmi spunea cineva, proaspăt emigrat, că toamna canadiană nu i-a permis să-și plângă dorul. I se rupea sufletul căutându-și cuibul lăsat între Carpați. Și frunzele ăstea nebune i-au alinat durerea. „Cum să plângi cu pădurea asta sub nas?”

Mă uit o vreme pe geam. Telefonul în mână. Beau cafea, ascult muzică, privesc copacii la paradă. Telefonul lipit de palmă. Și-un dor de net…

– Ești ok? mă întreabă. Fața mea lungă și tristă comunică exact starea de spirit pe care o am. Îi spun suferindă că-mi trebuie net.
– De ce? mă întreabă.
– Îmi scrie x și y și z.
– Și? mă întreabă.
– Cum și?
– Ce se întâmplă dacă nu răspunzi?
– Păi… se supără.
– Cine?
– Prietenii de pe net.
– Care prieteni? mă întreabă retoric cu fața senină, ca și cum ar trebui să-i explic înțelesul cuvântului „prieteni.”

Și orele trec. Cinci până în Orașul Vânturilor. Oprim la un restaurant să mâncăm. Fără WI-FI. Americanii au, fir-ar să fie, net la purtător. Doar eu n-am. Supraviețuiesc totuși. Începe să plouă.
Muzeul de artă. Fără net. Orele se duc iar eu mănânc artă pe pâine, galerie după galerie. Unul din marile muzee ale lumii. Picturi din epoci apuse. Superbe, curate, fără net.

Uit de mine, de spațiu, de timp, de realitate ori virtual. Se anunță închiderea muzeului. Marea de oameni se îndreaptă spre ieșiri și brusc încep să țipe în mine foamea, oboseala și lipsa de net.

Fugim prin ploaie la un Starbucks. Mă așez în fața geamului. Ploaia spală orașul într-un amurg extrem de pictural. Perfecțiune. Doar să lipești o ramă și să-l expui printre tablouri…

Stropii de apă bat în geam pe același ritm cu degetele celor din cafenea, ocupați să butoneze tablete, telefoane, laptopuri. Răsuflu ușurată că ÎN SFÂRȘIT pot să mă conectez la lumea mea virtuală, să-mi motivez cumva absența cu poze și texte noi, îmi scot telefonul. Descărcat. Universul conspiră împotriva ecranelor și butoanelor.

Ajung la hotel. Pun telefonul la încărcat. Fug la duș.
Abia aștept să văd ce mai e pe net. Apa fierbinte, patul moale. Prima seară aici. Mă scurg în brațe reale. Netul e undeva departe în spatele minții. Adorm fără să ating telefonul.

Mă conectez a doua zi, când beau cafeaua. Ora opt. Am împlinit douăzeci și patru de ore de absență pe net. Și nu s-a făcut gaură în cer???
Intru pe fb. Stup de albine. Zumzăie întrebări, mesaje, postări, comentarii, câini, pisici, povești de dragoste care-și caută confirmare, certuri, vacanțe, produse, meniuri. Unii vând, alții cumpără. Unii manipulează, alții se lasă manipulați. Vânători și victime. Creduli. Deștepți laolaltă cu idioți. Texte atent pieptănate alături de cea mai jalnic ciufulită variantă a limbii române. Și mulți, foarte mulți oameni singuri care joacă aici un fel de ultimă carte, după ce au pierdut la masa de cărți cu realitatea.

Închid pagina fără să scriu nimic, fără să am nici o reacție. Apoi pun pe Instagram câteva poze, mai mult ca să nu zic c-am intrat degeaba și mă deconectez din lumea grăbită a emoticons-urilor. Nu vreau like, ci satisfacția mea sau altora. Nu vreau un happy face, vreau să râd până mă dor mușchii feței. Nu vreau o inimioară roșie, vreau să-ți simt palma caldă strângând-o pe a mea când pășim împreună.

Azi. A doua zi fără net.