La fiecare ne dă Dumnezeu o zestre. Unii au mâini de aur, alții au vorba dulce, unii inventează, alții vindecă. Unii știu să asculte, alții au voci de îngeri. Mie mi-a dat litera. Am modelat-o în joacă ca pe o cocă moale. Am trecut-o prin cuptorul de copt pâine și a mirosit acasă. Am scos-o în ploaie și mi s-a întors rece, crispată-n singurătate, pierdută și nesigură. Am alungat-o-n vânt și s-a făcut secure de dor. Am lăsat-o să plângă la fereastră și a curs jale, ori boală, ori înstrăinare. Am strâns-o în brațe, iubind-o frenetic și mi s-a dăruit necondiționat. I-am închis gura și am gonit-o-n tăceri stridente. Am pus-o la colț, am înecat-o-n lacrimă, ori am pus-o în capul mesei și i-am dat tot ce sunt.
Așa, de pur și simplu. La o cafea.
Am râs cu ea, modelându-ne pe aceeași buclă de sunet.
Și am fost cu ochii pe ea necontenit.
Și-n somn. Și când stăteam cu spatele. Chiar și atunci când îi scoteam lesa, când sălta nebună printre copaci și printre oameni, ori se atârna imprudent de cel mai riscant nor, croșetat alandala, cu găuri mari, nesigure, cu goluri de respirație, cu goluri de mine. Cu goluri mari.
Mi-am făcut din ea haină și religie, am pus-o sub pernă și mi-am umplut buzunarele. M-am hrănit cu ea, m-am învelit, mi-am făcut-o masă și casă, mi-am stârnit soare și ploaie. Alifie mi-am făcut-o. Alint și blestem.