– Câți ani ai?
– Câți îmi dai! și o privire șăgalnică cu sensul de: „nu fii prea darnic!!!”

Acu, ideea e că timpul nu stă pe loc. Trece, fir-ar el de timp. Și are, frate, bagheta magică. Aia proastă. Transformă pe cei mai drăgălași bebeluși în niște adulți dezgustători, porțelanul feței în prună uscată, floarea de cireș în absență pe-o cracă și pe fiecare dintre noi în amintire, până când paf!, nici aia nu mai e.

– De ce a murit, bunică, femeia aia?
– Că i s-au gătat zilele.
Mda. M-am legănat de pe un picior pe altul și am înțeles exact cum stă treaba cu zilele astea. Sunt ca un pachet de biscuiți. Când l-ai terminat pe ultimul nu mai ai. Și gata.

Adunăm amintiri. Le clasăm în dulapuri înalte și solide. Să nu intre praful timpului, să nu îngălbenească pozele și șuvițele de păr păstrate în plicuri mototolite de viața, de anii obosiți care au trecut. Cam mulți de când am fost bebeluși… Atât de mulți că a venit toamna. Ne lipim frunze colorate pe față, le lipim cu cosmetice scumpe. Pretindem că toamna e noua primăvară. Exagerăm. Vedem că exagerăm, așa că-i facem o concesie: îi zicem vară indiană… Dar frunzele sunt frunze, nu flori. Și, fir-ar să fie! Mereu vine iarna… Vine ziua aceea când începe să ningă…

Vrem praf de stele, primim praf de pușcă… Ne înfuriem pe legile lui Murphy. Degeaba. Tot cu praful de pe tobă ne alegem. Asta e viața: praf și pulbere.

Și ne luăm în palmele goale înțelepciunea și o întrebăm retoric:
„Acum ce să fac cu tine? Îmi ești degeaba”.
O mână de colb împrăștiată-n patru zări. E vremea iernii, când sufletul devine amintire. Apoi nici aia nu mai e…