x115

Mă străduiesc să nu judec. Scanez, fără să vreau, și lupt să-mi alung gândul. Mă surprind furând imagini. Unele cu oameni, pentru că au desenate trăiri. Și nu pot să nu le fur. Fețe anonime. Oameni frumoși. Toți oamenii sunt frumoși. Pentru că toți știu să râdă. Tot ce e sănătos e frumos, îmi spunea bunica. Așa este.
Prin 2003 ne-am cumpărat casă în K. un oraș aflat cam la o sută de kilometri de Toronto. Eram fericită. Casele sunt frumoase aici, iar a noastră, fără să fie mare, avea o construcție interesantă. Din față părea cu un etaj. Din spate cu două, pentru că basementul era de fapt un parter ce dădea în grădină, iar grădina fără gard, într-un parc. Un mic colț de paradis verde, ascuns într-un cartier cochet, pe o stradă cu circuit închis (un court).
Ne-am mutat iarna și a fost primul an în care am avut colindători, canadieni cu Christmas carols la ușă. Organizatorii colindului, Joe și Mary Anne aveau să ne devină cei mai buni prieteni pe tărâmul patriei arțarilor, dar atunci nu știam asta. O avalanșă de căldură, un bun venit într-o comunitate mică, foarte ușor colorată, pentru că în afară de vreo două familii de croați și încă o familie de români, toți erau canadieni. Și toți se cunoșteau între ei. Mulți veniseră la ușă cu ceva dulce de ronțăit și de bun venit.

Eram curioasă tare să cunosc românașii din vecini. Pe vremea aceea eram implicată până în dinți în comunitatea românească și nu concepeam să nu știu tot ce respiră românește în jur. Dar cumva, nu se întâmpla niciodată să ne ciocnim de ei.

Și a trecut și iarna magic luminată cu zăpadă ca-n țara lui Moș Crăciun, apoi ne-a inundat primăvara cu atâta verdeața și ciripit de păsărele, cum nu credeam că e posibil într-un oraș. Parcul din spatele casei înnebunise de vegetație, iar grădina răsărea în fiecare lună cu surprize culoare, pentru că cei dinaintea noastră fuseseră niște nemți cu drag de grădinărit, nu ca noi.

Cunoșteam majoritatea vecinilor. Nu și pe misterioșii români, care, printr-un concurs de împrejurări ciudate, nu ne ieșeau în cale nici din întâmplare. Eram curioasă, dar îmi era jenă să mă duc la ușa lor.
Într-una din zile însă m-am întâlnit cu ea la cutia poștală. Era o bucureșteancă foarte prietenoasă, cam de aceeași vârstă cu mine. Mi-a povestit cu lux de amănunte întreaga ei viață, deși ne vedeam pentru prima dată. Am uneori acest efect asupra oamenilor, sau poate că unii simt nevoia să-și deșarte sacul și mă nimeresc eu acolo.
Eu mă deschid greu, extrem de greu. Așa mi-a dictat viața, așa mi-e firea. Habar nu am. Dar poate că nu toată lumea dorește reciprocitate. Pentru unii e suficientă o ureche care să-i asculte, o gură care să le dea un sfat și încredere.
Ea mi-a povestit că e a doua soție a soțului ei și că el nu suportă românii. Că ne-au evitat în mod sistematic, pentru că avuseseră multe experiențe negative de-a lungul șederii lor în Canada, cu compatrioții. (Mulți români, de fapt, se plâng de același lucru.)
Ea își dorise mult să ne cunoască, dar firește că nu putuse să treacă peste voința soțului.
Mi s-a părut nedrept ca un om care nu știe nimic despre noi să ne pună o etichetă, fără să ne dea măcar o șansă și, deși foarte rar mi se întâmplă, mi-a devenit antipatic.
Cu ea mă întâlneam des, pentru că venea mereu pe la noi. Am vizitat-o și eu de câteva ori, întotdeauna în absența lui. Locuia la trei case de mine. El avea job în Mississauga și ajungea foarte târziu.
Mă obișnuisem cu ea așa. Mi se mai plângea de el, îmi spunea că deși îi place carnea, mănâncă pe ascuns, pentru că el e vegetarian și nu suportă nici măcar mirosul. În mintea mea se creionase imaginea lui. Nici nu-mi mai doream să îl cunosc..
Apoi a venit toamna, apoi a venit iarăși iarna și a început să ningă. Strada noastră era parcă desprinsă dintr-o poveste, feeric împodobită cu luminițe de Crăciun. Singura casă întunecată, distonând cu strălucirea colorată din jur, era a prietenei mele cu soț antipatic. „Trebuia el să fie altfel decât restul lumii”, am gândit eu cu malițiozitate și am comentat cu soțul meu. Însă, într-una din zilele următoare, ea a venit înspăimântată să ne spună că el e grav bolnav. „Își revine” i-am spus, încurajând-o, având încredere în vârsta lui.
În ciuda regimului de viață foarte sănătos, el nu se simțea prea bine. Doctorița de familie, româncă și ea, îl programase la un specialist. Însă, într-o seară, cu mult înainte să ajungă la doctorul cu pricina, durerile insuportabile îi făcuseră să sune la 911 și, ajuns de urgență la spital, descoperiseră un diagnostic cumplit, o boală în fază terminală. Și, cu toate că era în puterea vârstei, nu a reușit să învingă boala. Așa că în altă zi ea a venit la noi să ne spună că el nu mai e.
Mulți ani au trecut de atunci. Însă și acum mă simt vinovată, când mă gândesc că l-am judecat. Fără să știu ce se petrece în casa aceea. I-am pus o etichetă văzând că singura casă unde nu s-au aprins luminițele e casa lor. L-am judecat fără să îl cunosc. Fără să bănuiesc că-n spatele ușilor e instalată boala, că-n încăperile întunecate pândește neființa. Că luminițele nu au putere să se aprindă, pentru că flama lor e bolnavă. Pentru că nici o sărbătoare nu se poate aprinde într-o inimă care pleacă.

Vedem oameni. Îi cunoaștem. Poate că prima impresie ne zgârie. Poate că tăcerile lor, ori refuzurile lor ne fac să îi pictăm așa cum noi credem. Poate că vorbim incitați de ceea ce nu înțelegem. Și judecăm…
Însă de prea multe ori nu vedem ceea ce se petrece după o ușă de suflet. În spatele unui ochi care se chinuie să zâmbească, deși poate că-n curtea lui au poposit umbre cu care el se luptă și nu are putere să ceară ajutor.