Cu postarea asta mi-o iau. Dar asta e, îmi asum ce zic. E părerea mea. Nu e un pamflet.
Emigrând am realizat că am lăsat acasă pronumele personal de politețe. Care by the way mă calcă pe coadă. Habar nu am de ce. Poate pentru că nu consider că respectul se ascunde în spatele a câtorva litere. Pentru că relațiile interumane aici se desfășoară extrem de civilizat între canadieni, care își spun pe nume chiar în condițiile în care, într-o conversație unul are 20 de ani și celălalt 80.
Să te adresezi cuiva pe nume șterge bariere, creează apropiere. Mi se pare stupid să spui cuiva dumneavoastră din principiu. Arunci o distanță inutilă și gratuită. Asta mai ales când primul, ți se adresează cu pronumele personal persoana a doua SINGULAR.
Mă refer în condiții de blog, că Slavă Domnului, locuind aici, unde și românii au aceeași mentalitate, nimeni nu se prea dumneavoastrează, doar generațiile vechi care țin la etichetă și firește că le respectăm cu drag dorințele. Însă chiar și unei persoane aflate la o vârstă venerabilă, dacă îți cere să îi spui pe nume, îi spui, frate, că nu ți se blochează rinichii. Eu așa procedez.
Respect cu forța?
– Zi-mi pe nume!
– Vai, dar nu pot… adică la vârsta dumneavoastră matusalemică îmi sar molarii dacă spun.
Da, știu! Sunt condiții de protocol unde mergi la costum și cravată. Dar în inventar avem creier și flexibilitate și ne putem plia după situație.
Am cunoscut la un moment dat o doamnă care, în ciuda faptului că suntem de aceeași vârstă îmi spunea dumneavoastră. Emigrante amândouă, ea prietenă cu buna mea prietenă D. Cică nu putea să-mi spună pe nume, pentru că predam română băiatului ei și avea ea un x față de profesorii de română.
Săraca, nu mi-a fost niciodată simpatică. Mai avea ea un x. Era soția preotului. Deci cineva în comunitate. Deci o dumneavoastră.
Între timp lucrurile s-au schimbat, nu ne-am văzut niște ani. Ea a divorțat. Ne-am ciocnit zilele trecute la alimentara. M-a strigat fericită PE NUME și am pălăvrăgit vreo jumătate de oră. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Dar nu mai suferea de pronume personal de politețe.
Și chiar am râs amândouă. Și era chiar simpatică…
Sweet & Salty 
Şi mie, de la început, deşi sunt mai în vârstă decât majoritatea celor de aici, mi s-a părut normal să mi se zică pe nume şi “tu”. Aşa cum spuneai şi tu, respectul şi aprecierea pentru un om nu stă neapărat în forma de exprimare. Iar pe mine mă face să mă simt aşa cum sunt eu în interiorul meu, adică de 20 de ani. Haha!
LikeLiked by 3 people
De acord cu tine. Contează atât de mult cum te simți. De fapt e singurul lucru care contează. 🙂
LikeLiked by 3 people
Şi să mai adaug un lucru: în engleză este simplu cu “you”, care nu face diferenţă între singular şi plural. Dar ce te faci, de exemplu, cu franceza, unde se vorbeşte cu “vous” mai des decât la noi, unde există şi forma intermediară de “dumneata”.
LikeLiked by 3 people
Sunt multe limbi unde există pronume personal de politețe, în italiană e formula de „lei” etc. Însă așa cum am spus, există un protocol care trebuie respectat, unde folosim un limbaj, ne îmbrăcăm într-un anumit fel. Care nu e aplicabil oricând și oriunde.
Așa este, „dumneata” e o formulă de politețe mai apropiată, însă intră în aceeași categorie.
LikeLiked by 3 people
Mie imi plac toate comentariile adresate cu pronumele personal de politete. Macar asa vor crede urmatorii care ma citesc ca sunt mai invarsta. Chiar te rog si pe tine sa mai vii pe gandurile mele si sa ma dvs putin. Sau, daca ti-e mai usor, treci si lasa un x acolo. Unul e suficient, ca nu sunt eu sotie de preot 🙂
Ne-am inteles din priviri, mi-am dat seama pe loc.!
LikeLiked by 1 person
Tu, pardon dumneavoastră, chiar te mulțumești cu un x? 😀 😀 😀
Bine. Cum vrei tu, pardon, dumneavoastră. 😀
LikeLike
Recunosc ca si o bifa ar ajuta cateodata!
LikeLiked by 1 person
No bine. De reținut. 🙂
LikeLiked by 1 person
“Era soția preotului. Deci cineva în comunitate. Deci o dumneavoastră” – bine de tot, e cireaşa de pe tort. Da, e mai bine cu “tu”. Sau chiar cu “uită-te în ochii mei şi spune-mi tu”… 😊 Cum ar fi să te privească plină/plin de dulci dorințe ascunse şi să spună “dumneavoastră”?
Serios vorbind – respectul înseamnă infinit mai mult decât banala formă de exprimare…
LikeLiked by 2 people
Exact. Respectul e o noțiune mult mai profundă. Cramponarea de niște termeni mi se pare chiar la polul opus.
Pe vremuri exista formula respectivă chiar și în ipostaze fierbinți. 🙂 Doar că timpurile s-au schimbat.
Persoana respectivă chiar se dorea respectată în felul acesta și așa înțelegea ea să procedeze. În comunitățile românești, cel puțin aici, preotul și învățătorul (profesorul de română) sunt exact ca în satele românești de pe timpuri: figuri reprezentative. 🙂
LikeLiked by 1 person
Respectul aș spune că este o stare interioară si o atitudine, generat inițial de cei șapte ani de acasă, care se “pliază” după comportamentul și atitudinea crlui “vizat” și care nu se exprimă prin vorbe, acestea fiind cu mare încărcătură formală.
Pronumele de politețe este foarte indicat a se folosi față de șefi, aceștia fiind în general posesorii unor orgolii deosebit de bine dezvoltate.
Eu prefer să fiu “abordat” după numele meu propriu și personal. 😦
LikeLiked by 1 person
Perfect de acord cu tine. Cum am spus și în articol. Mi se pare absurd să te cramponezi de un „dumneavoastră”, atunci când interlocutorul nu dorește asta.
LikeLike
Generația mea a fost educată să spună neapărat „dumneavoastră” unui străin sau unui superior, indiferent de vârstă. Educație făcută cu joarda, în familie și la școală, unde profesorii ne atenționau clar că nu ne-am tras deodată pantalonii pe noi. Eu m-am „vindecat” de această prejudecată, dar sunt încă foarte mulți care așteaptă această formă de adresare, în special în mediul rural.
LikeLiked by 1 person
Exact așa cum ai spus, e o prejudecată. Și, în anumite situații, o formulă prăfuită. Vremurile s-au schimbat. Lumea a devenit mai relaxată în limbaj. Asta nu înseamnă că e mai lipsită de respect. O zi frumoasă, Petru!
LikeLiked by 1 person
Hi! Ceva mai la Sud, în State e la fel. Te saluți cu necunoscuți joviali, schimbi câteva cuvinte (nu mai mult). Este OCEANUL cel care separă cele două lumi. Mai mult decât o barieră lingvistică. Și e STAREA DE SPIRIT, fără stress, lumea relaxată. Lumea de care vorbește domnul Racolța spunea „dumneavoastră” și propriilor părinți. Și „Sărumâna, tată”. Este o ruralizare a spiritului, o trimitere în evul mediu. America a demonstrat că poate fi o familie, dar în care fiecare membru e liber. E o stare de discreție jovială. Nu se stă la coadă unul băgat în altul, ca la români. Politețea ipocrită e sclavie.
LikeLiked by 2 people
Foarte bine ai surprins diferența celor două lumi. Politețea ipocrită este într-adevăr o sclavie.
Până la urmă îți respecți și copiii, fără să folosești anumite formulări speciale.
Am fost plăcut surprinsă și aici, că lumea se salută pe stradă fără să se cunoască, exact ca la țară în România.
LikeLiked by 1 person
Eu cred ca respectul se castiga altfel. Sa vorbesti la per tu nu e un capat de tara atata vreme cat il respecti pe cel din fata ta. Este la fel de adevarat ca respectul se pierde usor daca o dai in bara cand nu trebuie 🙂
O sambata de vis!
LikeLiked by 1 person
Respectul e o noțiune mult mai profundă. Nu se împiedică de vorbe. Chiar dacă are nevoie de ele. 🙂 Un week-end frumos, draga mea! Mă bucur tare că ai revenit. 🙂
LikeLiked by 1 person
🙂
❤
LikeLiked by 1 person
XOXO
LikeLiked by 1 person
Abordarea la pertu e un gest de familiaritate. Familiaritate care poate sa nu fie dorita de interlocutor. Pe de alta parte sa fii familiar cu o persoana necunoscuta poate parea nu neaparat o impolitete, dar ciudat, deplasat. Adica sunt familiar cu tine in exprimare desi nu te cunosc. Suna cam anapoda. Dar intrucit limba engleza, vorbita in toata America de Nord, are aceeasi forma pentru singular si plural, “you”, tot asa si verbele, mi se pare ca trecerea de la dumnevoastra la tu s-a putut face mult mai usor.
Dar si aici sunt multe cazurile in care nu poate fi considerata varianta persoanei a doua singular, chiar daca forma si pronuntia sunt aceleasi. Cred eu ca e eronat sa crezi ca un “Mr President thank you for …” s-ar traduce Dle Presedinte iti multumesc pentru …” si nu “va multumesc pentru …”
Personal nu vad nicio problema in a vorbi cuiva la persoana a doua plural, in romaneste. In ce-ar consta greutatea? Asta ca sa nu mai spun ca si francezii, italienii folosesc acelasi mod de exprimare, nu doar romanii, care, trebuie sa recunosti, e mult mai elegant.
LikeLiked by 2 people
Nu mi-e greu deloc să vorbesc cu dumneavoastră, dacă persoana dorește asta. Și nu trebuie să-mi spună explicit, mă prind din context. Ceea ce nu-mi place ca mie să mi se spună așa, mai ales dacă cer să-mi vorbească la persoana a doua singular. Adică vorbesc pe blog cu cineva, comentez. Îi spun tu și răspunde cu „vă mulțumesc” de zici că micul meu comentariu e creația a vreo 5 persoane.
Nu vorbesc de etichetă, am și specificat. Nu te tragi de șireturi nici cu președintele (nici măcar al companiei), nici cu părinții colegului de serviciu.
Nu mi se pare mai elegantă formularea românească decât cea franțuzească ori italiană. Probabil te referi la etimologia cuvântului: dumneavoastră provenind din domnia voastră.
LikeLike
N-am spus c-ar fi mai eleganta exprimarea romaneasca, ci cea cu dumneavostra, fie ca e in italiana, franceza sau oricare alta limba (vorbita, nu administrata 😆 )
LikeLiked by 1 person
Depinde de context și de interlocutor. Zic. 🙂
LikeLike
Persoana a doua plural? Adica sa-mi spuna cineva “voi”? Doamne fereste! :)))
LikeLike
Comentariul tau e de dat la ziar 😆 Sper ca ai glumit. A doua plural se referea la verb, nu la pronumele “voi” 😆 😆 😆
LikeLike
Mi-am amintit de o invatatoare care i-a rugat pe copii sa ii spuna pe nume, motivand ca nu simte ca in asta consta respectul, iar eu o apreciez pentru asta, gandim la fel 🙂
LikeLiked by 1 person
Dacă ea a simțit asta, de ce nu? 🙂
LikeLike
Da, e drept, nu în asta constă respectul. Ar fi tare mult de zis aşa că mai bine mă limitez la blog că altfel aş scrie postare în loc de comentariu.
Aş da un exemplu dar nu ştiu să o fac să nu zic mai mult decât aş vrea. Dacă pe x îl citesc de mult timp şi am schimbat câteva comentarii, deja consider că s-a depăşit partea aia de politeţuri de început. Adică nu înseamnă că nu rămâne tot un necunoscut dar ceva-ceva din “universul” mic de aici ştiu despre el. Are blogul ăla, scrie aia, are poza aia. Dacă din postările lui x am înţeles că am face parte din aceeaşi generaţie, e şi mai clar. Ei, şi eu cu tu-n sus şi tu-n jos şi x îmi răspunde la un moment dat “vă mulţumesc, să aveţi o zi bună…”. Efectul? M-a blocat. Şi mi-e al naibii de greu acum să formulez comentarii. Mda, ceva la mine-n creier, sigur.
Deşi nu înseamnă că dacă citeşti prima dată o postare şi îi spui dumneavoastră celui care a scris îi trasnmiţi automat respect cu caru’, când se impune formula asta, în capul meu se face conexiunea cu stat la distanţă. Ştiu că-s defectă dar asta sunt.
LikeLiked by 2 people
Exact la fel ca mine ești. La fel gândim. :*
LikeLike
Stai sa vezi cum e cu vous-ul fratuzesc. Ma enerveaza pana la greata. Si mi se pare extrem de ipocrit. Folosim prenumele in conversații dar insotit de “vous”. Daca nu avem relații intime sau de prietenie profunda nu exista “tu”. Asa te tin ei la distanta. Vorbesc franceza de la 10 ani. Treizeci de ani mai tarziu tot exasperata sunt de acest rece vous. Impus si neprietenos. De aceea apreciez limba engleza. Apropierea si respectul nu sunt impuse, sunt câștigate dupa caz. Totul e o chestiune de viziune.
LikeLiked by 2 people
Exact. E o răceală artificială, impusă. Acel „vous” te proiectează automat la cinci metri în spate. Mă gândesc dacă nu e doar o chestie de distanțare voită? Și mă refer la modul general, nu doar la „vous”, pentru că nu percepi respectul, ci distanța.
LikeLiked by 1 person
Uneori e voit modul asta de abordare. Alteori este pur si simplu un obicei impamantenit la care nu sunt pregatiti sa renunte, ei si conservatorismul lor…
LikeLiked by 1 person
E specificul unui popor. Nu cred că e atât de deranjant atâta timp cât ei așa sunt, așa se manifestă. Mie la noi mi se pare uneori ridicol modul în care ne cramponăm de o politețe impusă. 🙂
LikeLike
Mănânc literele din cuvântul dumneavoastră şi când vorbesc, dar apoi când îl scriu. Prefer să spun şi să scriu un tu de o mie de ori. Da, şi să-l ascult şi să-l citesc este mult mai simplu şi prietenesc. Nepoţii mei îmi spun pe nume fără să-i fii învăţat. Când au venit pe lume şi au dat cu ochii de mine, cred că şi-au spus în gând: asta-i de la grădi.
LikeLiked by 1 person
Cât de simpatică poți să fii! 🙂 Unii oameni au suflet de copil toată viața. Și eu sunt la fel. Extrem de copilăroasă. Anii trec dar nu par a schimba ceva în morfologia mea. Așa că „dumneavoastră” parcă nu e numărul meu. 😀
LikeLiked by 1 person
O temă foarte interesantă. Da, este o diferență enormă de mentalitate între români și americani și canadieni. Și nu doar la acest capitol al politeții. Recunosc că sunt de modă veche, căci așa am fost crescut, iar bunicii insistau mult pe modul cum să le vorbim celor mai în vârstă. Alte vremuri, alți oameni…Copiii de azi sunt mult mai deschiși la moravurile vremii.
Numai bine, dragă Em! 🙂
LikeLiked by 1 person
Limbajul e subordonat acțiunii. Atâta timp cât arăți respect cuiva, prea puțin contează o etichetă, atunci când ea nu este cerută. Așa este, bunicii noștri aveau o ținută morală dreaptă și semeață și au trăit vremuri minunate. Însă au apus cu specificul lor.
O zi frumoasă, Alex!
LikeLike
Copiii mei au avut asa un…hard time sa priceapa asta cu dumneavoastra. Becca face spaniola si a dat peste “usted” la traducere. S-a uitat oarecum incurcata la mine ca nu stia sa -l traduca. I-am zis, iti amintesti treaba aia cu dumneavoastra din lb romana, care nu exista in engleza? Ei bine, usted e dumneavoastra. La care ea, dindu-si ochii peste cap, ooooh that! Asa cum vorbesti tu cu bunicu’? ” . Acuma stie sa-l traduca, dar eu nu sunt convinsa ca ea intelege 100% conceptul de dumneavoastra, desi ea zice sus si tare ca da. 😀
LikeLiked by 1 person
PS. bunicu” as in socrul meu, nu taica-mio. Noi mereu am vorbit cu parintii mei la per tu.
LikeLiked by 1 person
Chiar dacă nu pricepe cuvântul, înțelege bine noțiunea de respect. De fapt e singurul lucru care contează.
(Scuze că răspund așa de târziu, dar am fost plecată.)
LikeLike
Daca nu ma insel toate limbile europene, cu exceptia limbii engleze, au pronumele de politete.
Limba romana e foarte expresiva … îl poti folosi pe dumneavoastră, dumneata, mata … regionalisme precum tale sau tălică și, de ce nu ?, chiar ironicul mătăluță 😉
LikeLiked by 1 person
Așa este. Și nu cred că respectul e diminuat în lipsa pronumelui respectiv. 🙂 Limba română are o paletă și o gamă… ca să nu mai vorbim de nuanțele de ton. Poți să îl faci varză cu mac înșirând toate formulele de politețe pe un personaj indezirabil. 😀
LikeLike
Ar fi mai multe.De acasă, din grădiniţă, şcoală şi mai departe ne-au învăţat cum să ne adresăm, cum să salutăm , cum să procedăm în funcţie de vîrstă etc.Par a fi automatisme, dar nu sînt.Realmente respecţi interlocutorul prin atitudinea ta.Aa, că el doreşte să i te adresezi altfel, e altceva.
Ii “educ” pe băieţii din cartier, să se considere, de-acum, ( adolescenţi) bărbaţi şi să nu-mi mai spună săru mîna, în schimb să salute aşa fetele, femeile.Iar pe fete le întreb cum sună cînd eu le salut cu săru mîna, iar ele îmi răspund la fel?Sînteţi “femei” nu?
La locul de muncă se zice că sîntem cu toţii egali.E drept, unii sînt mai egali decît ceilalţi.Cu toate astea, cînd unii ( unele) sar peste cal îi îndepărtez cu ajutorul formulelor.Am colegi şi colege care chiar dacă au 30 de ani, nu pot să mă tutuiască.
Păi, sînteţi de vîrsta tatălui meu…Sau nu pot, pur şi simplu, fără să simtă nevoia unor explicaţii.
Eu zic că poţi arăta respect oricum ai formula şi la fel şi lipsă de respect.
LikeLiked by 1 person
Ai perfectă dreptate. Scuze că răspund atât de târziu (dar am fost plecată). Mi-ai amintit de o întâmplare haioasă. Tatăl unui prieten bun din copilărie era profesor la universitate. Firește că-l salutam cu „Săru-mâna” cum eram obișnuită. Însă ajunsă studentă mă întâlneam cu el pe holurile facultății și eu „Săru-mâna”, el „Săru-mâna”, până mi-a spus că sunt ditamai domnișoara și nu e cazul să mai. 😀
Obișnuința…
Cred că respecți interlocutorul adresându-i-te așa cum își dorește el. Părerea mea! 🙂
LikeLike
Tocmai mi-am amintit şi zîmbesc în barbă.
Într-un an, un elev l-a înjurat pe profesorul nostru de literatura română şi universală, domnul Mureşan.
Pot să accept că înjuri la nervi, dar nu pot fi de acord cu lipsa ta de politeţe, i-a răspuns dl.profesor.
Băiatul a rămas mască, iar noi, un an de zile ne-am distrat împreună cu dragul nostru profesor încercînd să formulăm înjurături cît mai politicos cu putinţă.
LikeLiked by 2 people
Asta e bună. 😀
LikeLike
Ca popor influenţat de onctuozitatea uneori ostentativă a Orientului şi a zonei Balcanilor, românii era firesc să adopte modul ăsta de adresare – cel puţin ăsta cred că e unul din motivele pentru care suntem, de multe ori fără sens şi fără logică, atât de protocolari. Cu totul alta e situaţia limbii germane care, la rândul ei, conţine apelativul “Sie” pentru o adresare protocolară însă acolo protocolul e chiar Protocol.
Cred că nouă ni se trage de la eterna tendinţă de ane arăta celorlalţi drept ceea ce nu suntem, adică preţioşi şi pretenţioşi ceea ce, în ochii unora, e sinonim cu educaţi…
Părerea mea.
Ai dreptate. 😀
🌹
LikeLiked by 1 person
Cred că asta e explicația. O prețiozitate fără sens, cap și coadă. 🙂
LikeLiked by 1 person
Cum spui tu în câteva vorbe ce înşir eu în o sută… 😊
🌷
LikeLiked by 1 person
nu ți-o iei deloc. mulți avem deja în vocabular persoana a doua singular ca mod de abordare și cu toți molarii la locul lor. a intrat tot mai mult în obiceiul nostru românesc de comuncare această formă. ba chiar aș zice că s-a răspândit bine, judecând după faptul că generații mai vechi vorbeau cu proprii părinți cu ”dumneavoastră”, ceea ce nouă nici nu ne-ar mai trece prin cap.
și nu e nici corect și nici greșit, respectul nu stă în temenele și peșcheșuri… 😛
LikeLiked by 1 person
Mă bucur tare că ești de acord cu mine. Și atunci unde îi încadrăm pe cei care forțat vor să spună dumneavoastră? Ori cei care se vor respectați așa (deși cred că e extrem de rar).
(Scuze că răspund cu așa de mare întârziere, dar am fost plecată.)
LikeLike
în proprii lor papuci. îi încadrăm (și-i lăsăm acolo) și e bine așa. 🙂
LikeLiked by 1 person
Bine zis. 😊
LikeLiked by 1 person
Când iubesti cu-adevarat totul este minunat ! 🙂
LikeLike