Virtuali. Intens virtuali.  Păcat și inocență. Dragoste în ciuda…
„Sună-mă dacă poți.”
„Te sun în zece minute.”
Inima, să-i spargă pieptul, ca de fiecare dată…
”Ce faci? Vreau să mă plimb cu tine. Sunt în parcul de lângă casa mea.”
Ei îi fugi un gând ghiduș prin minte. Spontaneitate. Ce-ar fi dacă?
Puse pe GPS adresa lui. O avea, pentru că el pusese din start toate cărțile pe masă. Ea nu. Poate venise momentul să…
Nu-i spuse nimic, dar vorbind se apropia de el. Găsi o parcare. Coborî din mașină. El descria copacii și se juca ghiduș cu ea. Ei îi tremura vocea de nebunia pe care o făcea. Fără să-i spună.
Îl văzu de la distanță. Se plimba încet și zâmbea vorbindu-i. Îi vedea semi-profilul liniștit. Iubea liniștea lui. Trase aer adânc în piept. Stomacul îi era în gât. Dacă?
Un timp rămase așa, la distanță suficientă cât să nu o audă că era atât de aproape. Încerca să se liniștească, să adune curaj. Conversația curgea între ei, ca întotdeauna.
El, fără să știe ce se petrece, simțind tonul agitat:
„Ești ok?”
”Nu știu. Tu trebuie să îmi spui asta.” Și închise telefonul.
Se apropie încet, tremurând, deși afară era cald, aproape ca vara.
El, derutat, își verifică telefonul. O fi pierdut semnalul?
O sună din nou. Iar telefonul ei începu să sune exact în momentul în care ea necunoscuta-cunoscută își strecură mâna în palma lui.
Uimit, involuntar, îi strânse instinctiv mâna și se întoarse spre ea.
Rămase fără cuvinte. Ea, acolo?
Apoi realiză ce se întâmplă, o îmbrățișă și întinse mâna protocolar.
Zâmbi ghiduș: „Eu sunt X. Nice to meet you!” Vizibil emoționat și el.
Ea îi strânse mâna, dar nu avu putere să spună nimic. Colțurile buzelor ar fi vrut să zâmbească, dar nu reuși. Încercă să se adune. Îi venea să fugă și să stea în același timp. Avea nevoie să se acomodeze cu străinul acesta pe care îl cunoștea atât de bine. Fizic era el, îl știa bine din mulțimea de fotografii pe care le primise de-a lungul relației.
O îmbrățișă, dar îmbrățișarea lui nu avea nimic cald. Era protocolar și civilizat, iar ea ar fi vrut să dispară de acolo într-un clipit de ochi.
Cine era străinul acesta care purta chipul și vocea iubitului ei? Vorbe fierbinți și nopți arzânde timp de aproape doi ani… Un joc de-a v-ați ascunselea între ei.

La început dorise să o vadă. Insistase. Locuiau în același oraș. Era absurd să nu se întâlnească. Apoi se obișnui așa, udând în fiecare zi ghiveciul cu speranța. Prietenii râdeau de el și de iubita lui imaginară. Mereu singur la chefuri, dar cică în relație. „Hai măi, las-o! Uite-o pe x, ori pe y. Ce e greșit la ele? Ești bolnav!” Apoi îi dădeau pace.

Însă el nu voia să riște. Nu putea să o piardă. Îi era sete și foame. Accepta puținul dat de ea. Nu era nimeni ca ea. Deși se ascundea în spatele unui ecran. În mintea lui știa că e chestie de timp. Că într-o zi se va întâmpla și asta. Și-i spusese: „Pentru tine pot să aștept și zece ani. Și mai mult.” Relația lor era ciudată. Dar exista. Palpabilă, adâncă, deși nu se cunoșteau. Nu fizic. Însă erau doi solari. Trăiau intens momentele împreună.

Se hotărâse singură că e momentul să se vadă. Spontan. Nebunește.
Riscând. Fără să-l avertizeze.
Se priveau curioși, își analizau trăsăturile, gesturile. El o făcuse să-i promită că la eventuala lor întâlnire se vor săruta.
Dar acum, față în față nu se gândea nici unul la asta. Nu se regăseau. Dezamăgirea îi broda gândurile încet. Omul acesta, da… era el. Dar nu găsea căldura aceea…
Modul în care râdea, modul în care își mișca mâinile și… privirea. Nu îi plăcea privirea lui. Tonul vocii. Politețea exagerată. El încercă să o ia de mână, dar involuntar, înainte să gândească, ea își retrase mâna ca arsă, la atingerea lui. El nu insistă, dar se opri brusc din vorbit și îi citi în ochi dezamăgirea. Îi părea rău, dar nu se putea controla. Nu aveau ce să-și spună. Pentru prima dată în aproape doi ani nu găseau vorbe…
„Eu o să plec acum.” Spuse ea, fără emoție de data asta.
„Deja?” Întrebă el. Mai mult din complezență, fără să creadă nici el în acel „deja” fără vlagă.
Zâmbi. Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre mașină. Era liniștită și calmă. Ciudat, dar fluturii din stomac zburaseră brusc. Emigraseră pe altă planetă. Pe un alt umăr visător.
Auzi niște pași în urmă, dar nu se întoarse. El o atinse ușor:
„Ai uitat asta!”
Se întoarse mirată, iar el cu o mișcare scurtă o trase în brațe și o sărută. Brusc. Răspunse involuntar sărutului, fără să realizeze. Mâinile lui o strângeau cu putere pe corpul lui, iar buzele flămânde își continuau explorarea, fără să țină cont că în parc erau copii cu bunici și părinți, fără să-i pese în acel moment de privirile dezaprobatoare ori curioase ale trecătorilor. Apoi o lăsă la fel de brusc.
„De ce ai făcut asta?”
„Ai promis.” Îi aminti el. „Nu vreau să te pierd. Te rog. Dă-mi o șansă.”
Îl privi. Nu știa ce să facă. Instinctul îi spunea să plece, dar ceva o ținea pe loc. El o ținea pe loc.
„Altă-dată” minți. Și deschise portiera. Dar el nu o lăsă:
„Te rooog! Să bem o cafea împreună. O oră. Atât îți cer. Apoi faci cum dorești.”
Acceptă tăcută. Ce mai conta o oră în plus, sau în minus la cei aproape doi ani?
Între ei se căscase brusc o prăpastie imensă. Chimia, care ar fi trebuit să danseze rock, lipsea cu desăvârșire. Îl simțea și pe el detașat. Știa că e ambițios, că are nevoie să demonstreze, că are nevoie de confirmări. Că e o nevoie organică a lui, aceea de a nu se simți refuzat.

-va urma-