Cizmulițele erau impecabil curățate. Le curățam întotdeauna împreună cu mama. Le puneam la ușa dintre antree. În antreul mic. Aveam emoții amândoi și ascultam foșnetul vântului care se strecura uneori printre jaluzelele solide din lemn de la ferestre. „O fi moșu’?” și adormeam. A doua zi de dimineață descopeream uimiți minunea care se petrecea invariabil. Moșul ne lăsa dulciuri frumos împachetate și portocale, plus câte-o jordiță aurie cu panglică creponată roz. Necazul că nu l-am prins asupra faptei se topea în gust de ciocolată și miros de portocale. Casa era sărbătoare. Curtea mirosea a frig și casa a curățenie. Nu-i nimic. Îl descoperim noi la anu’.

Și l-am descoperit. Când ne-am lăsat la ușa de la antreul mic copilăria, am aflat că moșu’ e un basm frumos. Și noi trăim deja povești adevărate, cu o excepție. În fiecare an tunelul timpului își deschide poarta în același loc, la ușa dintre cele două antree. De fiecare dată pungi frumoase de celofan cu dulciuri atent împachetate și portocale apar miraculos, aduse de Moș Nicolae. Nu ne mai lasă nuiele aurii cu panglici creponate roz.
Poate că devenind adulți ne-am cumințit?

(Potecuț’ ăsta e moșu meu. De fapt am scris textul acesta de Moș Nicolae și vin cu el după Crăciun, 😀 – tu ești divină. 😀 )
* antreu = hol