toronto-winter-sunset-charline-xia[1]

E un frig de crapă pietrele. Capra crapă piatra-n patru.
Lumea stă la căldură și schimbă poze cu zăpadă și warning-uri de frig și poante despre frig. Totul e despre frig azi.

A venit în oraș nu iarna, ci mama iernii cu bunică-sa și toate mătușile și țurțurii aferenți. Azi nu e de făcut îngerași în zăpadă. Rămâi ca prostu’, bocnă, împietrit și alb și mut, cu toate păcatele întinse la soare. Nici oameni de zăpadă, nici plimbări romantice și cam nimic pe afară nu-i de făcut.
Soarele are grave probleme mentale. Ironic și căpos, se izbește ca un taur prin geamul de la dormitor în pereții albi și-i face aur, lingușindu-mi porii și plapuma și oglinzile de la dulapuri. Parșiv îmi spune… și ce nu-mi spune? Mă vrăjește, mă orbește. Cum să scriu în condițiile astea? Trag jaluzele. (Minus treizeci și opt, cred).

Să vă arăt poze cu iarna? Nu vă arăt! Dacă tot nu pot să vă trimit senzații tari, cum ar fi aceea de rrrrrrrîngheață mâna, cu mănușă cu tot pe portieră, ce sens are să vă minunați de dantelărie și de alb și pur?
S-a pus de-o moarte albă în oraș. Eu stau în fața șemineului. Și-aștept să treacă. Moartea e alchimistă, e precupeață vicleană cu-o singură monedă de schimb la suflet: ZĂPADA. Ce panaceu???
De fapt, nu moartea închide fiecare rană?

Dar azi mi-e sâmbătă. Și mi s-a terminat cafeaua. Zavida.20180106_141936
Cum nu există sâmbătă fără cafea, găsesc în cămară o pungă adusă din Republica Dominicană. Macin circumspectă o cantitate mică. Ăia se laudă cu Mama Juana, cu Merengue și Bachata, cu Larimar, nu cu cafea.
Însă miroase bine, și surprinzător, e delicioasă. Și mi-e chiar dragă, că vine de unde vine. Îmi amintește de țara aia, unde soarele, băiat de treabă, harnic și umil, la locul lui, pentru-un ciubuc de câțiva cenți, stătea peste program o oră, două…
*
Azi am găsit blidul.
Când am venit în Canada am adus cu mine mai multe obiecte de suflet. De la bunica am luat o farfurie tare veche, de pe perete. Bunicul îmi povestea „Punguța cu doi bani” și-mi arăta găina și cocoșul pe care artistul popular îi așezase acolo. Și eu credeam.
În fine, am adus-o aici și-am atârnat-o în bucătărie. În general am gusturi mai ciudate și-mi place ce-mi place. Produsele artizanale puțin înspre deloc. Dar în bucătăria mea albă, farfuria de la bunica era pata de culoare, acel quelque chose care atrăgea atenția exotic. Și-mi era dragă. Însă, când ne-am mutat, acum trei ani, cumva s-a rătăcit. Am căutat-o până când n-am mai avut unde și am fost sigură că n-o mai am. Și-am suferit. Era de la bunica.

Prietena mea din România, mare iubitoare de folclor, are o colecție impresionantă de farfurii de genul acesta. Dar cu dichis. Sunt așezate pe culori, într-o anumită ordine, de un designer de interioare. Complicat.
Când a aflat povestea farfuriei mele, mi-a dăruit imediat una aproximativ asemănătoare (pe care ca prin minune o avea, că sunt destul de rare) știrbindu-și colecția. Am adus-o aici și-mi era și mai valoroasă.
Azi am găsit-o și pe cea de la bunica. Acum le am pereche, de la doi oameni dragi.

Și cum e frigul frigului la noi, e ca și cum m-ar fi îmbrățișat bunica. Căldură.