26229474_1472566392861103_6213313416437493923_n

Arnold era trecut bine și de prima și de a doua și de a cincea tinerețe, dar tot tânăr era. Un tinerel octogenar. Venea la cafenea zilnic. Subțirel, foarte bine întreținut, iute și flexibil ca un puști. Ochi albaștri, privire blajină și vorba politicoasă, la fel de îngrijită ca el. Văduv deja de mulți ani, tată de familie serioasă, nu mai țin minte câți copii și nepoți îi purtau numele.

Barb era domnișoară. Avea peste șaptezeci de ani, dar nu fusese niciodată măritată. Subțirică și cochetă, cu o privire jucăușă căprui, un nas acvilin, generos, peste o gură mică cu buze subțiri, mereu deschisă în zâmbet și un chicotit feciorelnic. Venea de fiecare dată împreună cu Evelyn, nonagenara ei prietenă, o femeie cu ochi fascinanți, mari, de un albastru cum nu am văzut niciodată și o figură aristocratică. O personalitate extrem de puternică, un om dificil, mereu nemulțumit. Se deplasa cu un mobility cart, iar Barb trăgea după ea o sacoșă de cumpărături pe roți. Erau o apariție cele două prietene nedespărțite, veșnic însoțite de huruitul discret al roților.

Pe cât era Evelyn de bossy, pe atât era Barb de umilă și conștiincioasă. O ajuta în multe treburi casnice, îi și gătea uneori, iar când Evelyn s-a îmbolnăvit și a crezut că o pierde, zâmbetul nelipsit și chicotul feciorelnic au amuțit într-o tristețe care-i alungea fața.

Barb nu avea pe lume decât amintiri, așa că atunci când Evelyn, după ce s-a însănătoșit, a dispărut dintr-o toană din viața ei și prietenia lor s-a rupt, Barb a rămas singură, derutată și nefericită. Mai chicotea uneori, dar timid, fără vlagă. Se ponosise dintr-o dată. Era stingheră și fără loc. Doar plasa în carouri, pe patru roți, scârțâia la fel de discret în urma ei.

De câteva ori s-a întâmplat să se potrivească la cafenea în același timp cu Evelyn. Însă degeaba îi cerșea privirea cu ochii ei de veveriță rănită, că Evelyn o ignora cu superioritate, râzând tare, probabil voit nepăsător, la altă masă, cu alte persoane.

Nu știu gravitatea catastrofală a greșelii făcute de Barb, care la modul general era un serv perfect pentru prietena ei, dar suferea vizibil, singură la masă, cerând iertare cu întreaga ei ființă, aplecată deasupra ceștii de cafea. Îmi venea să o îmbrățișez și să-i spun că oamenii care aruncă la gunoi o prietenie ca pe un ambalaj gol de ciocolată, fără explicație și fără a doua șansă, nu sunt oameni. Sunt crescători de venin. Și otrava asta le amorțește deschiderea pentru om, le înnegurează privirea și interpretează de cele mai multe ori anapoda, după vreun moment mestecat pe partea stângă.

La cafenea, în primele ore ale dimineții se întâlneau seniorii. Cei care aveau job nu-și permiteau luxul unei cafele cu poveste. Ei apucau în grabă cana de lichid fierbinte și plecau iute la ziua fumegând ocupată.
Dar seniorii umpleau cafeneaua cu râs gălăgios, cu dezbateri înfocate și glume uneori picante. Erau de fapt niște adolescenți haioși, care se comportau ca atare. Cuminți luați câte unul, dar gălăgioși și teribili în grup. Pentru că oamenii nu îmbătrânesc. Doar trupurile se ofilesc încet, spre stupoarea sufletului care arde și nu pricepe ce se întâmplă cu coaja lui. Dacă ai fi ascultat doar, fără să vezi personajele de la mese, zumzetul cafenelei de la primele ore ale dimineții, ușor ar fi putut fi atribuit unui grup tânăr.

Arnold era fascinat de oameni și de cultura diferitelor popoare. Fusese inginer de meserie și avea câteva studii de istorie publicate și ceva beletristică, cu caracter biografic. Am avut lungi conversații spumoase pe teme diverse. Era un erudit, o adevărată enciclopedie ambulantă și am aflat de la el multe lucruri, în special despre țara de adopție. Fără discuție, micul gentleman de modă veche ascundea o minte strălucită și educația aceea fermecător de manierată, specifică doar generației lui.

Îmi pare rău că pe vremea aceea nu scriam, pentru că sunt convinsă că ar fi avut multe sfaturi să îmi dea și ar fi fost interesat de lumea care străbate rândurile mele. Sunt ceva ani de când ne-am mutat din orașul în care i-am cunoscut. Nu știu dacă mai trăiește. A ajuns la mine vestea că unii din teribilii octogenari s-au dus să discute politică și să-și bea cafeaua pe plaiuri extrem de îndepărtate de planeta Pământ.

După așa o lungă introducere, dacă răbdarea nu s-a terminat, puteți afla că dragostea nu are absolut nimic în comun cu vârsta. Că oamenii trăiesc cam aceleași experiențe sufletești de-a lungul vieții, chiar dacă, de la un punct încep joaca de-a adulții, că așa e potrivit, în special față de cei mai tineri.

(Acesta e un fragment dintr-o poveste adevărată cu „va urma dacă vă place” – nu sunt eu prea sigură de subiect – mi-e la suflet pentru că-mi sunt dragi protagoniștii).