România plaiului cu dor… Sunt acasă. Încă.
Nu fac un serviciu României, nici românilor în general și nici mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru.
Postarea anterioară a fost dură probabil în anumite opinii, așa cum cea de dinainte ei a putut părea mult prea generoasă în complimente. Ambele însă respectă milimetric realitatea văzută de mine.

România e casa mea. Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate. Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa ori chiar în lume. Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste. Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul e stingher cu termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate Invisible într-un comentariu la postarea anterioară.

La noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină.
Cât despre drobul de sare… este monument național. 🙂

Arhitectura are și ea aceleași coordonate.Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii care se înalță în țara ta. (Despre castelul Huniazilor am multe de spus,  voi reveni. )

Prin orașe poți să vezi orice. Adică chiar orice, de la culoare la construcție, lăfăindu-se somptuos ori dimpotrivă, înghesuindu-se în spații incredibil de mici. Vezi clădirile moderne ale băncilor, plantate în număr la fel de mare ca cel al farmaciilor, despre care-ți vine să juri că-s ciuperci după ploaie. Cartierele ceaușiste sunt îndulcite de mărturii ale credinței locuitorilor ori de alte încercări încercate, ce-și găsesc cumva locul printre  blocurile gri, personalizând peisajul.

Planul urbanistic fiind „cântat” după ureche, vezi înșiruindu-se pe marginea străzilor clădiri vechi cu o arhitectură pretențioasă, alături de case modeste, ori vile impunătoare.

În orașe mici, cum e Câmpia Turzii ori Huedinul, palatele țigănești își țipă strident turlele spre soare, fiind la un antipod dureros față de niște, mi-e greu să le spun construcții, închegate în grabă, ascunse pe străzi lăturalnice din periferiile orașelor.

Oamenii însă adorm obosiți seara, indiferent de ce acoperiș le străjuiește visele. Iar soarele răsare la fel pentru toți și, cum frumusețea e în ochiul privitorului, palatul se poate transforma-n cocioabă, iar locuința de chirpici în cel mai frumos loc de pe planetă pentru că e uscat atunci când plouă.
Omul își măsoară averea în sănătate și dragoste, în blândețea și mângâierea celui drag, în liniște și acasă.