20180404_171443

Iarba verde de acasă
și-a pus straiul violet.
Mă pândește prin fereastră
în veșmântul ei cochet.

Parfumată, mă întreabă
cât mai stau pe la părinți,
îmi zâmbește cu ispită
în petalele-i cuminți.

Îi explic c-aș sta o viață
lâng-a mamei vorbă dulce,
unde-mi este-atât de bine
încât, zău, că nu m-aș duce.

Lâng-a tatii-nțelepciune,
gând ocrotitor și sfânt,
părintească alintare,
mângâiere și cuvânt.

Însă, ca și toporașul,
pun amprente parfumate
pe obrajii de părinte,
apoi… florile-s uscate.

Las în urmă amintirea
și speranța că revin,
să aduc acasă vara
cu căldură, cu alin.

„Suntem bine, draga mamei”
vocea de la telefon.
Și durerea surd-a tatei:
„Draga noastră, ne e greu”
spus în gând, să nu mă doară
greutatea vorbelor,
eu să cred că le e bine,
c-a trecut, că e ușor.

Mint frumos părinții noștri
nopțile lor nedormite.
Mint cu greu, să n-avem grija
trupurilor chinuite.

Mint să ne-amintim verdeața
ierbii verzi din curtea casei,
liliacul din grădină,
râsul bun din jurul mesei.

Mint cu dragoste și milă
să ne cruțe, să ne-aline.
Mint și-nchid sertare grele
cu medicamente pline.

Mint cu zâmbetul pe față,
dar surâsu-i ud de ploi
C-au sărat cu dor și lacrimi
Tot Oceanul dintre noi.

IMG_20180405_164210_442