toronto-545882

Într-o dimineață am plantat un ocean.
În joacă l-am plantat.
Pentru că în lunga listă a nepriceperilor mele e și grădinăritul.

Sunt un om nepriceput, de aceea tot ce fac iese pe un fel de dos
care e un fel de față a unei stângi ce se vrea dreaptă.

Nu mă pricep la nimic.
De aceea cuvintele cresc ciorchini cu gust de mere și aparență de frezii,
iar numerele nu sunt. Pur și simplu-s baloane de săpun
care semnează absent de fiecare dată când m-ar apuca vreo eventuală aritmetică.
Așa că un banal unu plus unu iese fărâmițat atât de mărunt
că pare mai degrabă o pictură abstractă.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
Mic. Jur că era foarte mic.
Ca un „nu știu” înmugurit la întâmplare în colț.
De ochi.

L-am sădit lângă casă.
Căci sunt responsabilă când mă apuc de ceva.

A doua zi dimineața era deja albastru.
Iar eu, cred că din greșală, i-am pus articol hotărât.
Și-atunci s-a apucat să crească pești.

A treia zi am avut nevoie de binoclu
ca să privesc în curtea casei părintești.
Iar după o săptămână mă aflam pe lună.

Însă mă auzeam cu mama și tata la telefon zilnic.
Apoi de dragul nostru s-a inventat skype-ul să ne puteam vedea.
Și ne priveam. Cu dor ne priveam și fiecare dintre noi
ținea la piept o toartă de ocean.

În fiecare zi oceanul mic, devenit mare, înmugurea.
Albastru înmugurea miros de sare.
Cum nu mă prind ușor (văd cenușiul roz)
nu observam mirosul de lacrimă cu gust de dor.

Până-ntr-o zi.
Când în inbox am găsit un e-mail:
Nu vă faceți griji.
Eu sunt lacrima și dorul vostru”
Semnat: oceanul.