„Interviurile mele sunt tot literatură. Adevărurile pe care acestea le conțin sunt extrem de fragile, situate undeva la limita dintre oboseală și vis. N-aș pune mare preț pe ele. În plus (…) scrisul e muncă. Muncă dintr-aia aridă, dură – nimic spectaculos. Dar asta e strict treaba celui care scrie. Cel care citește nu trebuie să vadă nimic din toate astea. El trebuie să fie cucerit de rezultat – ca de orice alt produs oferit pe piață. E și motivul pentru care cărțile altora te pot salva – din fotoliul cititorului, lumea pare întotdeauna suportabilă.”
M-am regăsit în cuvintele lui Dan Coman. M-am regăsit, pentru că de multe ori nu am înțeles reacțiile unor persoane din virtual. M-am bătut de această curiozitate, poate firească, a celui care mă citește.
Nu am înțeles dorința de a trece în culise și a identifica autorul cu scriitura. Nevoia de a cunoaște detalii despre un x sau y. Am citit pe multe bloguri că uneori întâlnirea fizică dintre oameni care s-au cunoscut virtual a dezamăgit. Omul nu s-a potrivit scriiturii. Și nu am înțeles niciodată ce are una cu alta.
De multe ori am văzut că acuza principală e lipsa de sinceritate a autorului, ca și cum cel ce scrie are datoria unei confesiuni complete și exacte. Are datoria clară să fie tânăr și frumos, cu dimensiuni standard și dacă se poate ochi albaștri.
M-am gândit atunci că poate tu, autorul, poți să faci un deserviciu propriului scris. Cumva să nu te ridici la nivelul așteptărilor cititorului, la nivelul cuvintelor pe care le așezi pe hârtie.
Poți fi timid în real, chiar dacă în scris ești spumos și interesant. Poți fi gălăgios, cu personalitate colorată, dar pe foaia ta de hârtie să fii un menestrel.
Când am făcut primul pas în real am avut emoții copleșitoare. Dacă voi dezamăgi? Dacă… ? Cristina a fost prima persoană cunoscută în real. A venit din Montreal la Toronto. Ne-am recunoscut imediat. De fapt m-a recunoscut, fără să mă fi văzut vreodată, pentru că eu nu am fotografii la profil.
Primele cuvinte pe care mi le-a spus Corina Ozon: „Ești drăguță. De ce te ascunzi?” parcă mi-ar fi citit întrebările din minte.
Nu scriu ca să socializez, deși iubesc oamenii, în concluzie socializarea. Nu îmi caut prieteni, deși uneori găsesc. Admir până la stele vorba scrisă a multora. Dar nu caut omul din spate. Cumva îmi ajung vorbele omului și-l iubesc pentru forma lor. Pentru emoția transmisă.
Am primit invitații peste invitații, ca și voi. Și am evitat de prea multe ori, poate câteodată fără sens, cafeaua aia care se vrea băută. Cea mai tare ivitație mi s-a părut asta: „Nu mă interesează dacă ai 20 sau 80 de ani, dacă ești femeie sau bărbat. Din punctul meu de vedere poți fi un grup de motocicliști bărboși, care se ascund în spatele unui pseudonim. Vreau să schimb două vorbe cu tine, sau cu voi. Pur și simplu pentru că îmi place cum scrii.”
Și a fost fun. 🙂
Mi-au plăcut vorbele lui Dan Coman. Adevăruri fragile situate la limita dintre oboseală și vis… Scrisul e muncă, nimic spectaculos, dar asta e treaba celui care o face…
Oare autorul nu oferă suficient? Trebuie musai să se facă afiș peste literele lui?
Ați trecut din virtual în real? A fost dureros? 😀
Sweet & Salty 
Eu sunt de părere că nu are nicio importanță dacă alegi să te arăți lumii sau să scrii din spatele unui pseudonim. Importante sunt cuvintele și ce transmiți cititorilor. Și offline și online unii te vor aprecia, alții nu. Eu te urmăresc și te citesc cu drag. Și abia aștept să publici cartea 🙂 O zi frumoasă!
LikeLiked by 1 person
Dap. Suntem pe aceeași lungime de undă. Exact asta cred și eu. 🙂
Mulțumesc tare mult!
LikeLiked by 1 person
Super articol! Ca de obicei, valabil pentru mulți.
Da, am trecut din virtual în real. A fost tare frumos. Încă este 🙂
LikeLiked by 1 person
Și nu ai avut emoții când ai făcut pasul? Eu aveam stresul cât casa. Pentru că citisem îniante, cu preponderență pe bloguri, despre experiențe mai nereușite.
LikeLike
Am avut emoții, dar dintr-acelea benefice. Poate am avut și noroc… doamnele și domnii bloggeri pe care i-am întâlnit și cu care am stat de vorbă și-n real au fost (și sunt) dintre cei – balsam pentru suflet, chiar și atunci când te dojenesc, scuturându-te de zgură. Ceea ce nu e puțin…
LikeLiked by 1 person
Genul acesta de oameni sunt o bucurie. Noi avem poate și o doză mai mare de sensibilitate și atunci și emoțiile se înmulțesc. 🙂
LikeLike
Am trecut. A fost și este frumos. Cu emoții, sigur, dar ce am fi fără de ele?
LikeLiked by 1 person
Frumos spus. Emoții constructive. Relații care pornesc din suflet și pasiuni comune. 🙂
LikeLiked by 1 person
Depinde de la caz la caz. De la ce se asteapta cel ce vrea sa cunoasca autorul pana la simpla bucurie a unei conversatii degajate. Sunt multi factori acolo: personalitatea fiecaruia, modul de a interactiona, “aura” fiecaruia, cum imi place mie sa spun, mai in gluma, mai in serios ( mult mai in serios ), instinctul, educatia, cultura, etc.
Am trecut puntea online – realitate… A fost una dintre cele mai mari provocari, pe care am imbratisat-o cu bucurie si curiozitate. Nu a fost despre literatura in nici una dintre parti, dar s-a lasat cu poezie. La noi a fost matematica. Apoi au intrat in ecuatie si alti factori. Pozitivi. 🙂
LikeLiked by 1 person
Și experiențele mele au fost deosebite. Și da, pozitive. Oameni faini. Mi-erau dragi dinainte să îi cunosc în real. Dar recunosc că am avut emoții foarte mari. Dar cine se aseamănă se adună. 🙂
LikeLiked by 1 person
Am trecut, da. Şi a fost frumos. Una cel puţin s-a lăsat cu o prietenie frumoasă şi, sper eu, pe viaţă. Dar întâlnirea a fost după ce s-au depăşit graniţele blogului, vorbeam deja cu ea pe mail.
Dar, în general, nu caut detalii despre cel care scrie pe blog. Şi nici nu-mi imaginez că ar fi un zeu. Oricât de frumos ar scrie, e om ca şi mine. Nu are nimic în plus şi nici în minus. Deci nu văd de ce m-ar dezamăgi vreodată. Probabil de aici o fi plecat şi dezamăgirea de care ai spus că ai citit. Or aici nu mai e vina celui care scrie că cel care citeşte îl desenează ca fiind rupt din soare şi-şi imaginează că el nu merge, el pluteşte pe firele de iarbă.
Despre răscolitul printre rânduri în căutare de senzaţional… prefer să mă abţin.
LikeLiked by 5 people
Prima, sau primele le-am citit în urma unui concurs de Superblog. Lumea s-a ciocnit în real iar impresiile au fost colorate și împrăștiate pe bloguri.
Am mai văzut, în timp, atins acest subiect și pe alte bloguri.
O prietenă comună spunea despre un prieten/prietenă (nu mai rețin genul) cum, după ce s-au conversat mult în virtual, când s-au întâlnit nu au mai avut parcă ce să-și spună și s-a terminat relația de prietenie. Și îi părea rău că s-au întâlnit.
Probabil că ai citit și tu pentru că e un blog bun pe care-l citim ambele. Nu era postarea în sine, ci discuțiile din subsol care uneori știi cum divaghează.
În altă ordine de idei, gândesc fix ca tine. Iau omul așa cum e și-l admir pentru talent.
LikeLiked by 1 person
Depinde de cititor sau de “cititor”. Când publici o carte de succes, e firesc într-un fel ca cititorii să doreasca o întâlnire cu autorul, tot aşa cum cântăreții de succes sunt asaltați de admiratori cu foițe pentru autograf în mâini. Cred că e un fenomen social ce ține de dorința de a “împrumuta” puțină faimă de la o persoană cu o oarecare notorietate pe zona respectivă.
Asta-i una.
Invitațiile la cafea din partea unora mi se par, însă, de-a dreptul dubioase. Fireşte, nu generalizez, însă anumiți indivizi nu se mulțumesc cu a citi pur şi simplu nişte texte de calitate ci vor să-şi adjudece şi autorul în cauză, din cele mai variate motive. O atitudine constant prietenoasă a autorului în pofida unor comentarii de-a dreptul măgăreşti – şi mă refer aici la bloguri sau FB – poate da naştere, în nişte minți încețoşate, la iluzii din cele mai trăsnite şi nu cred că greşesc dacă spun că, în proporție covârşitoare, victimele sunt, de fapt, autoare şi nu autori.
Cât despre ieşirea din virtual în real, riscul există şi e şi firesc să existe. Depinde de foarte mulți factori, o sumă de variabile la fel de impredictibile ca cele din principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Până la urmă însă, mai e ceea ce se numeşte chimie dar însdamnă, de fapt, ceva mult mai subtil. 😊
⚘
LikeLiked by 1 person
Când e vorba de celebrități de acord, dar eu mă refer la lumea noastră mică, deși mare, în care ne învârtim.
De ce să fie un risc, dacă tu cititorul ești interesat de litera celui ce scrie? Ce contează ambalajul, dacă ești fascinat de conținut?
Am scris postarea regăsindu-mă în cuvintele lui Dan Coman. Și fiecare dintre cei care au comentat au vorbit despre experiențele lor, nu la modul general.
LikeLiked by 1 person
Riscul există deoarece, aşa cum bine ai spus, atunci când genul ăsta de cititori confundă autorul cu textele sale, fie deliberat fie inconştient, se aşteaptă ca persoana din spatele cuvintelor să corespundă imaginii pe care şi-au creat-o. Motivațiile sunt diverse. Lumea noastră “mică, deşi mare”, ca să te citez se supune aceloraşi reguli valabile şi în lumea “mare”. Palierele de percepție sunt diferite, mentalitatea rămâne aceeaşi.
Oamenii sunt facscinați de notorietate, cu cât cunosc mai multe despre cineva cu un nume cu rezonnanță,cu atât au senzația ca ştiu mai multe despre persoana respectivă, că o cunosc la un nivel care le aduce şi lor o fărâmă de notorietate.
Autorul nu are nici o obligație față de cititorii săi, cu atât mai puțin aceea de a da curs satisfacerii unor curiozități uneori devia(n)te. Dacă, însă, autorul caută celebritatea cu orice preț, atunci va trebui să suporte o multitudine de atitudini, unele de-a dreptul dubioase.
⚘
LikeLiked by 1 person
Un autor bun înseamnă celebritate, nu? Toți care ne expunem scriitura, indiferent că o recunoaștem sau nu, vrem să fim citiți de cât mai multe persoane. Modul în care ai spus „celebritate cu orice preț” îmi sună peiorativ. Cel ce scrie dăruiește scrisul, cel care citește pe de o parte dă la rândul lui timpul propriu, dar primește cadou relaxare și nu numai. Deci un autor bun trebuie să primească la pachet chestii dubioase, să își expună viața, să trăiască în vitrină etc etc etc. Totul e minunat. Viața e roz, totul e zâmbet și floricele. Yes, sure!
LikeLiked by 1 person
„Trebuie” e mult spus, dar nici departe nu e.
Hai să ne referim umpic (sic!) la lumea „mică, dar mare.” Aş face de la început o distincţie netă între autori.
Pe de-o parte sunt cei care scriu din pură pasiune sau catharsis şi nu dau doi bani pe imagine. Pe ăştia nu-i dai pe spate cu un like, ci cu un comentariu pertinent, la obiect, care să spună ceva.
Sunt apoi cei care scriu tot din pasiune pură şi apreciază orice feedback din partea cititorilor. Nu trăiesc din like-uri dar le place să le primească şi e perfect normal să le placă.
O a treia categorie e cea a autorilor care scriu pentru a se face cunoscuţi, pentru a ieşi din mulţime şi pentru a-şi aduna un cerc de admiratori pe care l-ar dori cât mai consistent. Ăştia nu se dau în lături de la nişte metode care, uneori, virează binişor dincolo de eleganţă şi/sau etică.
Indiferent de categoria din care fac parte, autorii se confruntă, din când în când, cu unele atitudini ale unor cititori care amintesc mai curând de hărţuire decât de admiraţie pentru cuvântul scris. Să nu uităm faptul că tabloidizarea, vulgarizarea gândirii sunt fenomene curente de masă, concretizate prin numărul imens de pasionaţi ai emisiunilor TV de profil precum şi ai articolelor din zdrenţele tabloide gen „The Sun” sau „Click”. Oamenii ăştia nu CITESC textele, ei citesc doar cuvintele înşirate acolo, fără a încerca să pătrundă dincolo de ele. Un text bun înseamnă imagine mentală. O descriere a unui fenomen, de exemplu, transcende cuvintele, formând în mentalul cititorului chiar imaginea fenomenului. Ei bine, oamenii ăştia nu au imaginea fenomenului în minte. Ei caută să descopere acolo persoana-autor, şi din cauza gândirii tabloide de care pomeneam, caută detalii cât mai picante sau cât mai personale, pe care le adună cu o sârguinţă neroadă, formându-şi astfel propria imagine, deseori eronată, despre autor. Aşa cum sunt fascinaţi de lenjeria intimă purtată de cine ştie ce vedetă pe la vreo gală, aşa cum paparazzi pândesc celebrităţile pentru a surprinde orice moment ce poate fi exploatat ca stânjenitor, aşa şi genul ăsta de cititori pândeşte autorii, dorindu-şi cu disperare măcar o frântură din viaţa personală a acestora. Patetic, da, însă oarecum explicabil, cel puţin ca patologie, dacă pot să spun aşa. Există în psihologie o teorie numită „managementul fricii”. Aceasta porneşte de la premisa că oamenii vor să trăiască pentru cât mai mult timp posibil, cu toate că ştiu că vor muri în cele din urmă, ceea ce nu e un gând prea plăcut. Căutând o compensaţie, realizează că moartea nu mai e atât de înspăimântătoare dacă, într-un fel, pot să „trăiască post-mortem”, simbolic, fie prin intermediul credinţei, fie prin intermediul convingerilor culturale. Oamenii sunt atraşi de celebrităţi pentru că cei din urmă au ajuns, într-un fel, să fie o parte a întregului fenomen cultural, au reuşit să iasă în evidenţă într-o lume în care anonimii se confruntă cu propriile complexe de „simpli membri ai turmei”. În urma unor experimente, s-a constatat că subiecţii priveau mai relaxat fenomenul morţii dacă era filtrat prin adulaţia pe care aceştia o aveau faţă de diferite persoane cu faimă şi notorietate publică.
Revenind la răspunsul tău: da, am folosit termenul „celebritate cu orice preţ” într-un sens cât se poate de peiorativ. Autorii care umblă după celebritate cu limba scoasă, chiar dacă scriu bine (una nu o exclude pe cealaltă) se expun de bunăvoie, chiar le place s-o facă. Pentru ei nu contează modul în care li se dă atenţie, important e să primească atenţie în cantităţi nelimitate. Vorba aia, poţi să mă înjuri cât şi cum vrei, dar scrie-mi numele corect. Cititorul-tabloid nu reprezintă pentru ei o problemă, cu atât mai mult cu cât, la ora actuală, cărţile saturate de termeni licenţioşi cu trimitere directă la manualul de anatomie abundă pe rafturi şi sunt adresate cam acestui gen de cititori-tabloid de care pomeneam.
Referindu-mă acum strict la autorul care scrie din pasiune, pentru cititori, autorul pe care nu-l interesează socializarea, acesta poate deveni o pradă sigură pentru nerozii ăştia care caută senzaţionalul cu orice preţ. După mine, atitudinea autorului ar trebui să fie cât se poate de tranşanta: ignore cu fundiţe şi steluţe, punct. Pentru că, aşa cum spuneam, singura obligaţie a autorului, asumată de acesta de bunăvoie, este cea de a oferi imagini desenate din cuvinte, pentru cei care sunt capabili să înţeleagă. Restul, adio şi-un praz verde…
🌹
LikeLiked by 2 people
Ioi! Cat ai scris. 😀 Am ceva de lucru.
|n primul rand nu cred ca granitele sunt atat de clar trasate, asa cum prezinti tu diferitele tipuri de autori. Cred ca de fapt e un amalgam, iar ultima categorie, este de fapt business si as sari-o.
In rest sunt de acord cu teoria ta. 🙂
Vorba romanului, good job ai facut aici. Imi place mai mult decat postarea mea. (nu am diacritice)
Cum ramane insa cu trecerea din virtual in real a autorului?
LikeLiked by 1 person
Iooi… păi tu compari postarea ta cu răspunsul meu? Înseamnă că sunt eu foarte bun de-adevăratelea… 😀 O să încep să mi-o iau în cap să ştii. 🙂
Acuma, legat de graniţele alea, zic că se merită (SIC!) să fie trasate, pentru că şi comportamentul respectivilor e definit de modul lor de abordare a propriei relaţii cu publicul. Părerea mea. Da’ acuma, ştii cum e, când ai, ai.
Ăăă, trecerea din virtual în real e ceva complex, datorită gradului de subiectivism al celor implicaţi. Pe de-o parte, fiecare vrea să impresioneze atunci când îşi părăseşte scaunul din faţa monitorului, şi uneori eforturile nu fac altceva decât să altereze naturalul, da’ hai că iar mă apucă logoreea şi nu mă mai opresc din teorii.
Eu am avut două… treceri, ca să le zic aşa. Una, de muuuuuuult de tot, nu a fost legată în nici un fel de vreo calitate a mea de autor, că nu scriam pe-atunci. Oricum, a fost un soi de eşec. Nu cred că a fost neapărat vina cuiva, ci pur şi simplu a fost vorba de o reacţie de respingere spontană, fără loc de interpretări. Nici n-am interpretat. 🙂
După mine, aşa cum cred că am mai spus da’ nu stau să verific, autorul nu are nici un fel de obligaţie de a se afişa în real iar cititorii nu au dreptul să-i ceară asta. Doar cărţile sau textele lui sunt publice, autorul NU E.
🌹
LikeLiked by 1 person
Cu certitudine un cititor sin cer pasionat si iubitor autentic de oameni, gânduri, cuvinte, exprimate într-un anumit gen literar îsi va forma despre autor si personajele operei literare citite o parere personala, caracteristica timpului si spatiului descrise de autor în functie de timpul si spatiul în care cititorul va lectura acea opera, si nu în ultimul rând în functie ce nivelul cultural-économico-social în care acesta îsi desfasoara activitatea cotidiana.
Un factor important si decisiv în dorinta cititorului virtual de a întâlni autorul în real îl va avea desigur, gradul de sensibilitate si capacitatea implicarii imaginativ-emotiva a cititorului în actiunea descrisa de autor, iar întâlnirea va surprinde placut sau neplacut în functie de sentimentele ce l-au marcat cititul operei.
Mult succes, har si inspiratie divina, pace fericire si bucurie deplina, toate cele bune, în sufletul tau frumos, sa se adune, draga Em !
LikeLiked by 1 person
Cititorul își va forma o opinie despre scris, dacă e ficțiune, despre autor doar în cazul unei autobiografii. Altfel cade în penibil, ca cei care salută pe stradă actorii cu numele personajelor jucate. 🙂
LikeLike
Posibil sa ai dreptate, însa chiar si fictiunea reflecta capacitatea imaginativa si modul în care autorul se raporteaza si percepe macro si microuniversul la care se raporteasza în cris.
Oricât de fictiva si/sau metaforica ar fi o lucrare,întotdeauna autorul va lasa ceva semne din tainele ascunse ale gândirii si sentimentelor sale, altfel lucrarea ar fi lipsita de valoare… 🙂
Sa fii iubita si fericita, draga Em !
LikeLike
Iosif, e clar că-s gândurile noastre. Dar hai să-ți vorbesc în exemple și să-ți dau din casă. În Pași, eroina are o anumită atitudine și la un punct vorbește cu o prietenă. Cumnata mea a citit și episodul cu pricina (nu e pe blog) și-mi zice: Îmi place atitudinea prietenei. Eu sunt de părerea ei, zice (realizezi că atitudinea prietenei era cam moralizatoare… ).
Da, de acord spun. Dar ghici? Tot o voce de-a mea este. Tot gândurile mele.
Când cauți nod în papură, chiar dacă nu găsești, îți imaginezi că e acolo și te convingi că este.
Eu scriu la persoana întâi. Se pare că o fac convingător. Și mă pup pe ochelari pentru asta. Ce te faci dacă am cinci copii și 150 de kilograme, sunt casnică și așa îmi omor timpul? Cu scenarită. În cazul acesta îmi mai atribui rolul de amantă care oftează pe blog, iar câte-un amorez de ocazie îi mai ridică batistuța?
LikeLike
Em, eu am fost si sunt un “nesuferit” în comentariile mele, (în special de catre bloggerii barbati) deoarece, toate comentariile mele sunt deschise, chiar daca nu dau totul din “casa” ma exprim cu sinceritate si cu dragoste de ADEVAR, indiferent de jignirile si înjuriile unora care chiar ma ajuta sa-mi réévaluez pozitia fata de mine însumi, si nu o data, am realizat erorile ce le fac, cu toate acestea nimeni si nimic nu ma poate împiedica sa-mi expun gândurile si sentimentele fata de un articol oarecare din virtual, fie blog, fie youtube decât aruncându-mi comentariul la gunoi, si/sau cenzurându-l, însa stiu ca înainte de asta l-a citit si mi-a observat parerea.
Eu am o vorba si uneori sunt nevoit sa o mentionez: “Adevarul e dureros dar e si leac alinator si o Cale spre Viata autentica si LIBERTATE !
LikeLike
Iosif, eu speram în dialog. Eu când citesc un articol îl văd articol nu confesiune. Dar fiecare găsește, sau crede că găsește, ce caută.
LikeLike
Nu cred ca ma pot ridica la nivelul pregatirii tale si a multor bloggeri pe care-i citesc cu drag, pentru a duce o conversatie, iar în alta ordine de idei, cred ca o conversatie între noi ar avea repercursiuni negative asupra imaginii tale, si, persinal cred ca dorinta ta este sa ti-o înbunatatesti, (imaginea) nu sa intri în dialog cu un “nimeni”. Merci oricum, draga Em ! Esti amabila !
LikeLike
Sunt extrem de mulțumită de imaginea mea. Nu văd de ce as modifica-o. Deci sa înțeleg ca nu aștepți răspuns. Tu scrii. Ti-ai spus părerea și ăsta e. Ok.
LikeLike
Eu ma refeream la infinitele moduri de gândire si perceptii care difera de la individ la individ si am remarcat aproape pe toate blogurile o reticenta în a accepta comentariile mele, iar într-o conversatie mai prelungita apar întotdeauna disensiuni si resentimente, de aceea evit (în general) sa intru în detalii în ce priveste modul în care percep eu existenta deoarece, fiecare omrational-sentimental de pe Terra îsi raporteaza viata si existenta la un alt, om cu care încearca sa se identifice în daca nu în procent de 100%, cel putin în parte, ceea ce eu am dezavuat si respins de când constientizez existenta ca fiinta vie libera, fiind un rebel si încapatânat convins, straduindu-ma cu toata fiinta sa-mi raportez viata doar la Fiul omului… 🙂
LikeLike
Trecerile mele, din virtual în realitate, nu au fost multe, dar nici dezamăgiri n-am avut. Probabil pentru că am nimerit peste oameni minunați, care știau la ce să se aștepte, din sinceritatea textelor despre mine.
LikeLiked by 1 person
Sinceritatea textelor despre tine… vezi? Asta e cuiul lui Pepelea. Asta se vehiculează: sinceritatea ori lipsa ei în scriitură.
De ce autorul e musai marca scriiturii și nu invers? Mie nu mi se pare relevant.
LikeLiked by 2 people
Si eu şi soţia mea avem bloguri.Sîntem independenţi, în virtual şi e fiecare cu cititorii lui sau comentatorii lui.Normal că ne citim reciproc şi comentăm, dar ca şi cum nu ne-am cunoaşte, decît de pe ecran.
Am cunoscut cîţiva blogeri.Unii au fost dezamăgiţi ( aşa ni s-a părut nouă) de ce au găsit în real, cu alţii ţinem legătura, deşi, parcă din ce în ce mai rar .
La toţi ne place să visăm şi nu întotdeauna realitatea se pliază pe crochiul conturat în virtual.
LikeLiked by 1 person
Interesantă opțiunea voastră de a avea bloguri separate și independență. Cred că vă amuzați foarte tare.
Da, și mie îmi place să visez. Poate de aceea nu îmi doresc musai să trec de granița virtuală ca să cunosc omul pe care îl citesc. Și nici detaliile vieții lui, pentru că e a lui.
LikeLiked by 1 person
De ce să mă joc numai eu sau numai ea.Ne jucăm amîndoi.
LikeLiked by 1 person
Frumos vă jucați. 🙂
LikeLike
Am trecut din virtual în real, dar poate pentru că nu am avut așteptări nerealiste nu am avut nici dezamăgiri. Totul a fost bine din partea mea nu știu dacă și de cealaltă parte. Suntem oameni, unii mai mult, alții mai puțin înzestrați cu darul scrisului sau imaginație, fiecare cu un stil al său, mai mult sau mai puțin conturat, dar comunitatea aceasta on line ne leagă cumva și e bine așa. Depinde de noi dacă vrem să trecem anumite granițe. ”Invitația” primită de tine mi se pare superbă. Zi minunată, Em! 🙂
LikeLiked by 1 person
E interesant că aici toate comentariile se referă doar la experiențe pozitive. Întâmplarea face că și la mine s-a petrecut exact același lucru: realul a fost o continuare firească a virtualului, poate chiar consolidarea unor prietenii începute din fața ecranului.
Cu toate acestea am simțit presiunea primilor pași. Pentru că citisem pe bloguri despre dezamăgiri de genul acesta. Îmi amintesc că prima dată era vorba de superblog, când oamenii se știau după scriitură, însă când s-au ciocnit în realitate, impresiile au fost colorate. 🙂 Nu au fost postări pe tema asta, ci discuții în comentarii.
LikeLiked by 1 person
Tot la o gală SuperBlog am făcut și eu primul pas, dar poate că fiind așteptarea, ineditul sau curiozitatea prea mare mi s-a părut a fi perfect. Apoi, am cunoscut un Pisic, care a venit pentru noi (reîntâlnirea cu persoane deja cunoscute, prietene și pentru a mă întâlni și pe mine- pentru prima dată, care a rămas și ultima). S-a lăsat cu îmbrățișări din suflet și clipe frumoase. A fost super! 🙂
LikeLiked by 1 person
Mă bucur tare mult pentru tine și pentru cei care percep acest tip de prietenie ca pe un cadou.
Invitația a fost simpatică și relaționarea peste așteptări. 🙂
LikeLiked by 1 person
Legat de Superblog pot sa iti spun ca am fost la o singura Gala si am plecat cu impresia ca nu aveam ce cauta acolo …
LikeLiked by 1 person
Eu nu am ajuns la Gală, am avut o singură participare. A fost o experiență. Dar nu mi se potrivește genul acesta de abordare a textului. 🙂
LikeLike
Cam aşa ceva https://fosile.wordpress.com/2012/08/18/live/, deşi de atunci s-au schimbat multe.Unii nu mai sînt, alţii s-au mutat pe alte reţele, alţii…Ca şi în real, timpul trece, din păcate de la noi şi uneori ne duce cu el.Au fost şi situaţii cînd, în real, nu m-am ridicat la înălţimea piedestalului pe care m-a pus celălalt şi…m-a eliminat.Nu-i bai.
LikeLike
Îți mulțumesc mult pentru sinceritate. Exact despre asta e vorba. Blestemul piedestalului pe care te poate pune cineva care nu te cunoaște.
LikeLiked by 1 person
Am trecut, nu am fost dezamăgită. Poate pentru că nu am avut aşteptări sau poate pentru că n-am căutat nod în papură. Dimpotrivă, mi-a plăcut ce-am găsit. 🙂
LikeLiked by 1 person
Eu nu am avut nici un fel de așteptări. Și lucrurile s-au legat excelent cu fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut. Dar eu oarecum știam persoanele pentru că aveau poze la profil. Eu nu am. E diferit. Ca atunci când erai tu fata veselă. Îmi amintesc emoția cu care te-ai dezvăluit ca nume și chip.
Și de fapt discuția era un pic mai adâncă, dar lucrurile s-au oprit aici la fiecare comentariu. Mă refeream la datoria pe care unii cred că o avem în a ne pune viața pe tapet, ne atribuie trăsăturile personajelor și ne trag de urechi ori ne pupă. Ca actorii, iubiți sau dimpotrivă blamați pentru acțiunile personajelor pe care le joacă. Confundați cu acestea. Eu nu am vrut să fiu mai mult decât o voce, așa cum mulți de aici sau de aiurea o fac. M-am regăsit în poziția autorului citat. Nu am nimic nici de ascuns, nici de pus la expoziție. Dăruiesc scrisul meu, așa cum e el, bun sau rău. Și mi se pare suficient. 🙂 Nu fug de socializare, dar nici nu o caut cu disperare. Iau lucrurile așa cum vin. Însă problema pe care am semnalat-o mai sus există. Îmi pare rău că despre asta se vorbește mai puțin.
LikeLike
Eu sunt de puţină vreme în această lume. Nu am întâlnit alţi blogeri în real, dar am întâlnit autori de cărţi. Pentru că în lumea lor nu, cred că, mă citeşte careva, nu am fost remarcată din acest punct de vedere. Eu nu mă tem de dezamăgiri pentru că sunt atât de transparentă în ceea ce scriu, că e imposibil să nu fiu recunoscută ca prezenţă. Am avut surpriza ca, două doamne, într-o parcare pe Meseş, să mă recunoască şi să-mi spună că îmi citesc postările. Bucuria mea a fost că, după câteva minute de discuţii, au afirmat că vorbesc aşa cum scriu. Am acelaşi umor şi aceeasi coerenţă în exprimare. Aceasta a fost cea mai frumoasă experienţă şi singura.
LikeLiked by 2 people
Minunata experienta. 🙂
Scrierea poate fi biografica sau, poate fi la fel de bine fictiune. Depinde de dorinta celui care scrie, cat vrea sa dea din casa. De asemenea o persoana poate fi talentata la scris, dar nu neaprat sociabila. Ii anunleaza talentul lipsa aptitudinilor sociale?
LikeLiked by 1 person
Nu, sub nicio formă. Talentul, rămane talent. Atitudinea socială ţine de temperament, talentul de de har. Dacă temperamentul, unul coleric de exemplu, se poate şlefui prin educaţie, talentul nu poate fi anulat. Îmbunătăţit da, dar nu anulat. Îl cunosc pe Petru, care scrie foarte bine, dar nu este un bun orator. În scris este foarte spontan, dar din punct de vedere social este timid. Asta nu-l face mai puţin talentat.
LikeLiked by 1 person
Foarte buna exemplificare. Multumesc. :*
LikeLike
Problema există (după cum spuneai Fabiolei) dar asta doar pentru că se pleacă la drum cu anumite așteptări. Dar de ce trebuie ca omul să fie precum în închipuirea noastră?
Am cunoscut și eu în real oameni din virtual, dar nu am fost dezamăgit, pentru că nu am pornit cu anume așteptări, ci doar cu acea curiozitate omenească, de a vedea omul. Dacă ei au fost dezamăgiți de persoana mea? Nu știu, dar cred că nu, poate din același motiv. Este drept că eu nu sunt o personalitate, ei la rândul lor nu sunt personalități, deși fiecare dintre noi reprezintă în fapt câte o personalitate aparte, căci viața ne face unici prin definiție.
Eu cred că totul este în strânsă dependență cu educația fiecăruia, iar discuțiile de aici ar trebui să pornească.
LikeLiked by 1 person
Desi am pornit de la ideea autorului, fenomenul trecerii din virtual in real se aplica oricui. Cred ca e un fenomen social. 🙂
Oricate experiente frumoase s-ar insuma aici in raspunsuri, riscul intalnirii intre doua persoane care doar si-au vorbit prin ecrane exista si cu siguranta ca procentul reusitelor nu e de suta la suta. Parerea mea. 🙂
Ma bucur ca ai avut experiente frumoase. Asa cum am spus in postare la fel mi s-a intamplat si mie. Am avut emotii pentru ca citisem de experiente similare si exista o presiune asupra mea. Nu imi puneam problema ca cineva nu mi-ar placea, pentru ca eu la modul general iau omul cum e si no’, imi plac oamenii. Insa ma temeam ca eu sa nu fiu placuta.
Dar prima experienta faina le-a declansat pe celelate. 🙂
LikeLike
Din păcate, eu nu pot vorbi prin prisma autorului, așa cum nici autori nu am cunoscut în real. Nu pot extinde discuția pe o temă necunoscută mie.
Însă am considerat că, fie și parțial, putem asimila autorul cu cel care scrie pe un blog, pentru că și acesta poate scrie un amestec de real și fantezie, fapt ce ne poate induce în eroare dacă nu dăm suficientă atenție conținutului celor citite.
LikeLike
Ai dreptate. Și în categoria autorului am inclus și autorul de blog. Cel ce scrie literatura. Pentru ca oricum granita e subțire la anumite nivele. As putea cita bloguri extrem de bune, de valoare. Așa cum știm cu toții ca exista cărți slab scrise.
LikeLike
Privind la un inel cu diamant te face sa gandesti la lucratorul slab cu ochii adanciti in orbite si plin de praf care l-a scos din marunteiele pamantului sau macar la bijutierul care i-a slefuit atatea feţe care sa-i dea stralucirea perfecta, sau poate la mana celui care ti la intins? Era doar un gand…
Textul pare a fi produsul final al eforturilor noastre de a scoate ce este mai bun din noi si reprezinta doar cea mai frumoasa parte din noi. 🙂
LikeLiked by 1 person
Mi-a placut in mod deosebit raspunsul tau, felul in care ai exemplificat. Diamantul. Asa este.
De fapt el e cel care ramane in urma. Conditia e sa fie diamant si nu sticla bine slefuita.
LikeLiked by 1 person
În ceea ce mă privește, am început sub pseudonim și apoi, încet , încet, m-am « dezvăluit ». Ceea ce pot spune este că, atunci când scrii sub propria ta identitate reală, este mult mai greu pentru că te gândești de 10 ori înainte să scrii ceva de teamă de a nu fi judecat. În plus, actul scriitoricesc impune o doză imensă de creativitate ceea ce implică o deformară a realitatiii. Cu alte cuvinte ceea ce scrii nu e musai să se fi petrecut aievea. Dar asta o știi numai tu, autorul. Cititorul nu are de unde să știe. Pentru el, tu, scriitorul, ești ceea ce povestești. Cred că aici e dificultatea. Să reusesi să disociezi. Să-ți spui că actul artistic e mai presus de toate.
În ceea ce privește întâlnirile « reale »-am avut câteva și au fost OK. Odată ce vezi o persoană « face to face » totul se schimbă. Capătă o formă și un corp. Devine delimitat în spațiu. Nu mai este ceea ce îți imaginezi tu, devine – pentru tine – ceea ce este cu adevărat.
LikeLiked by 1 person
Da, se pare că acesta e și parcursul meu. Încet, încet mă dezvălui. Cred că la un punct trebuie să ieși la lumină, vrei nu vrei.
Și pentru mine pseudonimul înseamnă lipsă de cenzură. Îmi place să scriu de sub pălărie, deși întâmplarea a făcut să aleg asta. Nu am premeditat nimic.
Până la urmă indiferent ce faci ca om, sunt două tabere, invariabil: cei care sunt de acord și cei care sunt contra. Indiferent ce faci.
Eu nu am simțit nevoia niciodată să cer să cunosc pe cineva pe care îl știu doar virtual. Nu știu de ce mi-a fost suficient așa. La un punct am cunoscut câteva persoane, pentru că așa au fost circumstanțele. Și au fost ok și experiențele mele.
Mă gândesc uneori că virtualul ne încurcă viețile, ecranele ne complică existența. 🙂
LikeLike
dezamăgirile vin din așteptări. însă oamenii, în esența lor, au și nițel iad și nițel rai prin suflete. cu toții avem asta. cum ar fi fost să ne rățoim la shakespeare pentru că nu-i place nu știu ce plăcintă ori nu poartă ultimul model de blugi? e aberant să legi arta de vremelnic…
de atâția ani de virtual, pot spune că dezamăgirile mele nu au existat niciodată – și am cunoscut mulți oameni de dincolo de taste. sigur, au existat și renunțări, și plecări, dar sunt și legături profunde pe care nu le-aș fi avut dacă nu ni s-ar fi intersectat întâi cuvintele.
iar de o vreme am reînceput însingurările scrisului.:)
LikeLiked by 1 person
Mă regăsesc în ce spui. Iar. 🙂
Nu am așteptări pentru că nu judec omul prin scriitură. Îl văd însă prin reacții. Nu am dorit niciodată să cunosc pe nimeni din virtual, habar nu am de ce. Poate că în mintea mea e o delimitare clară între virtual și real, așa că primesc ce mi se dă.
Am fost și sunt iubită, lăudată, ori dimpotrivă pusă la zid de când scriu. Niciodată de „reali”. Cei reali au primit cu drag textul meu, așa ca și cum ar fi primit un cadou, mai ales că nu am spus multă vreme că scriu.
În virtual oameni colorați, reacții colorate. 🙂
Puținele persoane pe care le-am întâlnit și în realitate s-au demonstrat a fi excepționali. Și relațiile s-au consolidat.
Mi se pare ciudat, dar cum fiecare judecă prin propria minte, e greu (și fără rost) să convingi atâta timp cât ei văd albul negru. De fapt ce contează? Cine se aseamănă se adună, iar sita deasă a destinului curăță întotdeauna impuritățile.
LikeLike
sincer, nu văd cum ai putea pune un om la zid pentru scrisul lui? până la urmă orice act de creație este un strigăt, o rămânere împotriva timpului, este frumusețea sufletului întreagă. cum s-o despoi? 🙂
eu am primit multe de la tine de-a lungul timpului și te prețuiesc mult. și de-a fi să-ți cer vreodată ceva (deși nu-mi îngădui asta) este să strigi când apare cartea. abia o aștept! ❤
LikeLiked by 1 person
Mi-e greu să-ți răspund, pentru că nu aș folosi cuvinte ci o îmbrățișare. :*
LikeLiked by 1 person
Pingback: “nu-mi este teama de dezamagiri” – a sophisticated woman