Dacă mai zbor mult o să mă cred pasăre. Noroc că trebuie să arăt pașaportul din când în când și-mi văd poza. Nu mi-au crescut aripi. Nu încă. Sau cel puțin nu se văd.
Am revenit din România plaiului cu dor de care mi-e dor. Dor.

Aripile mă duc de data asta în Republica Dominicană. Iubesc țara asta. Aerul are aici culoare de ocean, de floare și de bine. Albastrul e la casa lui și are altă definiție decât oriunde pe planetă, iar oceanul își schimbă culoarea în fracțiuni de secundă. Reclama e sub nivelul realității, zic eu. Adică apa aia turcoaz din poze e și mai turcoaz în realitate, iar nisipul și mai alb și mai fin.
Acum sunt în nori. N-am net. Mai e o oră și un pic până aterizăm. Îmi doresc să scriu mult zilele acestea. Sper să-mi iasă. De aceea încep cu un soi de jurnal. Abia aștept să trag în piept aer dominican.

Am aterizat. Din exterior, aeroportul din Punta Cana pare o glumă, așa, acoperit cu stuf  cum e. Înăuntru, ca orice aeroport. Cozi interminabile și încete. Dar, cum dominicanii sunt mult mai ardeleni decât ardelenii noștri, trebuie să te înarmez cu răbdare. Dacă n-ai, ghinion.

Am o întrebare. Oare unde duc toate drumurile?
Pe mâine!