M-am trezit încărcată de gânduri și neliniști. Mi-am făcut apa cu lămâie și apoi cafeaua. Patru iulie se balansa în mintea mea, se răsucea ca un sfredel și nu știam unde să-l pun. Niciodată nu am avut superstiții majore, idei legate de cifre, de culori, pisici, ori talismane, sau mantre lipite prin casă. Cum să ai superstiții când crezi în Dumnezeu, când soarele răsare zilnic, chiar dacă plouă? Și ce bine e când plouă ori când ninge.

Am o bulă poate mai roz decât a multora, dar, chiar dacă prefer să privesc jumătatea plină a paharului și fac lemonadă din lămâile vieții, nu înseamnă că existența mea n-a fost lipsită de cutremure și furtuni, de prăpăstii adânci ori dureri mistuitoare.
Și nu mă refer la idioții care trec pe aici sau aiurea și li se pare că. Și spun, ca vulpea, că ești curvă când strugurii-s acri. Dar astea-s uscăciunile pădurii, nu frunza verde, sănătoasă.

Iubesc cu tot ce am și tot ce sunt și-mi împletesc sufletul în ceea ce construiesc: om sau carte sau o banală prăjitură cu mere. Dar într-un patru iulie, acum mulți ani mi s-a spus că ar cam trebui să-mi iau lucrurile și să plec. Să-mi iau zborul. Treaba mea unde. Și nu am fost de acord. Adică aproape am făcut-o, că no’ oamenii ăia știau ce vorbesc. Dar m-am încăpățânat și nu doar că n-am plecat atunci, dar nu am mai plecat și-am transformat fierul în pulbere de stele, și cuvintele în necuvinte și frigul în căldură. Și furtuna mi-a tors în palmă, pentru că am domesticit-o puțin. Cinci minute. Atât cât să-mi dea timpul pe care-l merit pe pământ.

Nu te teme, draga bunicii! Și nu m-am temut că nu am știut să mă tem, deși azi când privesc în trecut mă tem și îmi admir orbirea de atunci și știu că Dumnezeu mi-a pus o perdea peste ochi și peste minte ca să nu văd în perspecivă. Să nu îmi imaginez un capăt, ci să-mi privesc doar vârfurile pantofilor și atât. Să îmi admir fiecare pas și să fiu mulțumită cu el. Să nu fac planuri pe zile de mâine care poate că vin, poate că nu vin.

Și-am învățat mult atunci. Și mi-am spus și mi s-a spus că trebuie să mă iubesc. Că trebuie să mă accept așa cum sunt, cu toate darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în mine, omul. Să mă respect. Să nu accept în jurul meu decât oameni care mă iubesc. Care îmi dăruiesc și care mă primesc cu drag în viața lor. Să nu accept jumătăți de măsură, jumătăți de cuvânt, jumătăți de oameni, jumătăți de poveste, ori jumătăți de drum.

4 iulie. O zi de care obișnuiam să-mi fie frică. După care am uitat. Am uitat să îmi fie frică și am uitat să mă iubesc. Am strecurat-o prin sertare și amintiri, iar azi am simțit-o. Cu forță am simțit-o. Și am sfințit-o cu lacrimi, pentru că nu am știut niciodată cum să o tratez. Ca pe un musafir? Să o servesc cu o cafea Zavida și să-i povestesc ce-am  mai făcut și cât de puternică sunt câteodată? Ori să mă ascund de ea sub plapumă, să tremur la amintirea ei?

4 iulie. O zi de iarnă în vară.