Am o mulțime de imagini, mai ales imagini,  dar și povești lipite de tălpi, de tenișii mei frumoși albi, cu un pic de broderie, cât să fie mai ușchiți și mai feminini, pe care i-am purtat o singură dată, într-o seară și mi i-a transformat ploaia într-o veritabilă murătură și cred că pot să îi arunc. Da, da, o să zici că ce-mi veni să amintesc de un așa amănunt prozaic, însă ți-am spus: scriu după dictare, nu am un plan clar în minte, așa că niciodată nu prea știu ce iese.

A doua zi după micul dejun și cafeaua cea de toate zilele am luat-o la roți și la pas. Vineri soarele fusese mai agresiv decât Richard Inimă de Leu și vânase fiecare milimetru de piele neprotejată de cremă și neascunsă sub pălărie sau ochelari de soare. Acum nori groși căptușeau tendințele de atac ale astrului nebun. Nu era la fel de bună lumina pentru poze, dar căldura era suportabilă, așa că am luat-o la pas prin Quebec city.
Aveam un traseu clar cu obiective precise, dar primul loc care ne-a atras atenția a fost Église du Très-Saint-Sacrement, atât construcția în sine cât și mesajul de la intrare: Dieu est amour gratuite.

Primul punct pe lista noastră a fost La Citadelle, cea mai veche fortăreață canadiană, cu o unitate militară activă și locuința guvernatorului Canadei.

Apoi ne-am îndreptat spre Chateau Frontenac, unul din primele hoteluri, tip castel construit pe la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Am filmat puțin…

Orașul Quebec și stricta lui vecinătate, împrăștiată în jurul râului St Lawrence, e o piesă de puzzle diferită de tot ce-am văzut în Canada. Și am umblat și am văzut…

Din secunda în care am pus piciorul în oraș, am avut senzația unui alt fim. Mi-a sugerat un soi de Franța nobilă, extrem de cochetă, cu multe flori, multă istorie, mult bun gust, multă artă, culoare și, în top, muzicalitatea limbii lui Voltaire. O Franța unei alte epoci, aflată cu siguranță în imaginația mea.

 

Povești de dragoste ca niște mere coapte. El și ea privindu-se în ochi: nimeni nu a iubit ca mine. Îmi plac toate poveștile de dragoste, dar a noastră e favorita mea.

 

Surprize vizuale și nu numai: arhitectura curată a orașului, terasele largi și vesele, spectacolele de stradă, fântânile arteziene, accente obraznice de un carmin îndrăzneț ale unor acoperișuri ori uși, pictate incitant pe clădiri albe sau din piatră gri.

 

Am coborât în Vieux Quebec (Vechiul Quebec), pe trepte abrupte din lemn și ne-am întors tot pe trepte, regretând pe la jumătatea drumului că am refuzat să luăm funicularul, care nu se afla acolo de florile mărului.
Sâmbătă a fost o zi plină și lungă. Genul acela de zi în care ai impresia că dimineața a fost săptămâna trecută. Când timpului i se face milă de tine și îți lungește fiecare secundă, o lasă să pască liniștită, fără grabă și, când te uiți înapoi te minunezi singur cum ai putut cuprinde atâtea și în tihnă perfectă. Doar într-o zi.

 

Quebec city e orașul ușilor deschise. E ospitalier, cald, delicios. Te întâmpină. Te primește. N-ai mai pleca…

 

Seara târziu ne-a botezat cum se cuvine  o ploaie zdravănă de vară. Ne-a muiat cu umbrelă cu tot.  Era timpul să ne ducem la hotel. Dar aventurile nu aveau să se oprească aici, pentru că…
Pe mâine. 🙂