Printre obiceiurile proaste ale omenirii e și acela de a-și rupe frecvent mâini și picioare.
Să-ți rupi ceva nu e chiar o catastrofă. Te scoate pe moment din circuit, dar până la urmă și omul e un fel de mașină care are nevoie din când în când de câte o reparație.
Ea avea moralul sus, nu avea nevoie de compătimiri și urări de bine, ci de o mai bună abilitate în mânuirea cârjelor, care, împreună cu gheata ortopedică, erau elemente vestimentare noi în colecția ei de vară-toamnă.
Pe scurt: vară, seară, jogging. O întoarcere bruscă. Pantoful sport face aderență cu trotuarul refuzând să urmeze corpul. Se creează astfel un dezechilibru și o prăbușire scurtă surprinde glezna într-o poziție nefirească. Până aici nimic neobișnuit. Detaliile unei căzături super stupide. Nu tu gheață, nu tu vreun bolovan de care să te împiedici, ori măcar vreun câine care să-ți taie calea. Ceasul rău, pisica treișpe, ori când trebuie să să se întâmple se întâmplă din senin pe drum drept.
Dar așa e viața, ieși din casă și nu știi unde ajungi ori cu cine te întâlnești.
Povestea, însă, nu este nici despre ea și nici despre accidentul, cât se poate de banal, ci despre îngeri. Despre oamenii frumoși care, în momente esențiale, ies din necunoscut și îți oferă totul lor.
Filmat cu încetinitorul, evenimentul se împrăștie în detalii mici: în momentul imediat următor căzăturii, nu mai poate respira. Iar lumea se stinge încet. Devine tot mai mică, mai înclinată, ca o căldare cu apă ce vrea să se verse. Și vine un înger. O femeie ce trece pe acolo întâmplător. Acționează imediat. Dar imediat. Îi dă să bea apă rece, apoi scoate un puffer pentru astm și, explicându-i cum să-l folosească, o forțează să respire prin el. Lumea revine la aceeași dimensiune și culoare. Durerea o trăsnește în picior. Femeia îi vorbește și o ține lipită de ea. În același minut o mașină oprește și doi bărbați sar în ajutor. Află ce s-a întâmplat, o duc în brațe pe banchetă, îi scot pantoful și îi pipăie cu foarte multă grijă laba piciorului. Doare cumplit. O încurajează și o duc acasă.
Totul se petrece în secvențe lente. Extrem de lente. Lumea doare. E surdă și blurată. Doar niște necunoscuți frumoși, niște îngeri creoli refuză să o lase să leșine în stradă. Se opresc din ritmul și viața lor. O ajută, o ridică, o preiau și zboară cu ea înspre ceea ce urmează: ambulanță, spital, analgezice, medici, cârje, o gheată ciudată. Recuperare și sănătate.
Îngeri cu aripi întoarse, cu soare prin vene, cu suflet lipit de toate ferestrele, gândi ea. Fără egoism. Fără teamă.
Îngeri și minuni pe strada ei. Pentru că îngerii trăiesc pe pământ, printre noi.
Dumnezeu lucrează prin oameni.
Nu stiu cât este fictiune sau realitate, cert e, ca de data aceasta subscriu si îti dau dreptate 100%. Ultima fraza ESTE cu adevarat o marturisire a credintei în Cel Ce Este ! Am trait-o de zeci, poate sute de ori pe parcursul prin valea umbrelor mortii ! 🙂
Sper sa va întariti în aceasta credinta adevarata, eliberatoare, linistitoare, înaltatoare de pace si bucurie eterna datatoare !
Sa fiti iubiti si fericiti cu membre tinere si tari sa fiti etern împodobiti !
LikeLike
O zi frumoasă și ție, Iosif!
LikeLike
Esti ok? Piciorul este ok?
LikeLiked by 1 person
Eu sunt ok. Piciorul mai puțin. 🙂
LikeLiked by 1 person
Îngerii sunt, de fapt, oameni care care-s animaţi de sentimente generoase. Ţi-i doresc mereu aproape, dar sper să nu ai nevoie să apelezi prea des la bunătatea lor, ci mai degrabă să dovedeşti îngerul din tine!
LikeLiked by 1 person
Ce frumos răspuns! Adânc. Cea mai mare binecuvântare e să dăruiești, nu să primești. Așa este cum spui.
LikeLiked by 1 person
Avem nevoie de toţi îngerii ăştia de pe pământ. Şi vreau să cred că fiecare are câte unul al lui.
Nu ştiu cum să interpretez asta. N-aş vrea să intru într-o zonă “interzisă”. Dacă ai fi vrut, ai fi spus mai clar. Ideea e alta, ştiu. Dar totuşi, nu pot ieşi de aici tratând textul ca pe unul din ăla frumos cum ştii tu să ne scrii.
Dacă cea cu moralul sus care nu are nevoie de urări de bine citeşte aici, aş vrea să ştie că-i doresc refacere rapidă. Ştiu că asta nu face să treacă durerea. Dar aşa cum îngerii ăia de aproape au făcut tot ce au putut, unii oameni mai de departe pur şi simplu nu pot ignora un text care e posibil să nu fie doar ficţiune. Aşa cum, pe stradă fiind, nu pot trece pe lângă un om căzut. E posibil să fie doar beat şi să doarmă. Dar e posibil să nu fie aşa.
Zi bună îţi doresc!
LikeLiked by 1 person
Avem nevoie de îngeri și îi avem. De multe ori. Câteodată ne înseninează ziua printr-un zâmbet aiurea, pe stradă, venit într-un moment de ploaie personală. Ori un cuvânt de bine, căzut așa, în drum. Dacă deschidem ochii îi vedem. Iar dacă avem nevoie de ei sunt acolo.
O zi frumoasă îți doresc și eu!
LikeLike
Si eu sper sa fi citit o fictiune, sa nu ti se fi intamplat cu adevarat. Stiu cum e. Te ia cu lesin, nu mai poti respira si-ti vine sa vomiti. Dar intotdeauna e cineva care-ti vine in ajutor… Am coborat odata, intr- o duminica linistita, dintr-un autobuz direct in entorsa 😀 Am pasit de pe scara lui pe strada, in loc de trotuar, si pe o glezna deja sensibilizata. Soferul a coborat imediat, cand a vazut c-am intepenit in pozitia de start cocosat, 😀 M-a sustinut,m-a ajutat sa ma asez pe o banca in statie. N-a plecat pana nu s-a asigurat ca e-n regula si ca pot merge singura. N-a fost asa grav, dar durerea tot durere…
LikeLiked by 1 person
Oamenii sunt minunați. Exemplul tău e la fel de grăitor. Și e oarecum reconfortant să ai senzația asta de bine. Să ai confirmarea că omul e bun. Din păcate sunt și situații în care cel căzut e lăsat în stradă.
LikeLiked by 1 person
Asa e, oamenii strazii in general, care mai rar, dar inca mai exista. Trecatorii sunt atat de obisnuiti cu ei si starile lor ”euforice” incat nu-i mai baga-n seama.
LikeLiked by 1 person
Din păcate…
LikeLike
Sper ca randurile acestea sunt doar o fictiune. Daca nu, sa stii ca sunt cu gandul alaturi de tine!
LikeLiked by 1 person
E cam așa. Te pup.
LikeLiked by 1 person
Oooh da, Dumnezeu lucrează prin oameni. Îngeri trimiși în misiune. Nu suntem singuri niciodată. Facem parte dintr-o echipă și formăm un întreg. Ei au aripile frânte, dar nu contează pentru că le rup de la ei și ni le dau atunci când cădem. Iar pământul de sub picioare se transformă în nori albi și pufoși 🙏
Cârjele rămân doar un simbol, să ne aducă aminte că se poate și mai rău!
LikeLiked by 1 person
Cât de frumos ai spus. Așa este, întotdeauna și în orice situație poți privi în sus, sau în jos. 🙂
LikeLike
😘
LikeLiked by 1 person
Da, exista astfel de oameni, care nu vor sa iasă în față cu nimic. Oameni obișnuiți pentru care fluxul unei zile dintr-un mare oraș are alte reguli. Oameni cărora pur și simplu le pasa de ceilalți. Nu știu cum fac, dar sunt acolo când e nevoie de ei. Ceva îmi spune ca și tu ai fi facut la fel într-o situație asemănătoare.
Dincolo de întâmplarea în sine, as vrea sa știu ca sunteti bine. Și tu și piciorul tău. Or fi șic noile achiziții, dar cred ca tot pantoful acela sport e mai bun 🙂
Zile senine, Em, și sa te faci bine repede,!
LikeLiked by 1 person
Mă străduiesc să nu bag în seamă și să-mi zic că în fiecare zi se întâmplă genul acesta de incidente oamenilor, dar egoismul propriu mă face să îmi lipsească rutina mea normală în care mă mișc. Merg. Conduc mașina.
Cred că în situații limită toți ajutăm, dar ce știu cu siguranță că tu ești un înger în viața celorlalți. Și sunt fericită că prin intermediul blogulul ești și în viața mea.
LikeLiked by 1 person
Em, fiecare avem bucățica noastră de aureola pe care o împărțim cu cei din jur, dar asta nu înseamnă că suntem ingeri
Ma bucur ca poți conduce, dar știu ca frumusețile din jurul tău nu se vad la fel ca atunci când bați străzile și cărările la pas.
Sa știi ca ma bucur la fel de mult ca te-am descoperit în hățișul asta care e virtualul și te simt aproape de sufletul meu chiar și atunci când nu poposesc pe pagina ta
LikeLiked by 1 person
Nu pot conduce. Cred că am fost eu vagă. Nu pot să îmi folosesc piciorul. Și cum sunt iubesc să îmi adun kilometri sub talpă îmi lipsește rutina și mișcarea. Dar timpul le rezolvă pe toate. Doar să găsesc de unde să cumpăr un kilogram de răbdare. :)))
LikeLiked by 1 person
Daca gasesti magazinul pentru rabdare sa-mi spui si mie 😀
Imi pare rau pentru tine si piciorul tau. Se va rezolva, asta o stiu, dar cu pretul multor neuroni care nu suporta sa nu fie pe… picior propriu. Crede-ma ca stiu. O luna am depins de taxi, dupa o problema aparuta la un genunchi si pe care, ca orice medic care se respecta, am neglijat-o vreo doi ani, in care in fiecare zi imi spuneam “azi nu am timp, dar maine ma duc sa rezolv”,
Asa ca ai rabdare, parcul si orasul vor fi tot acolo si peste o luna, cand se vor aduna iar pozele cu imagini spectaculoase daca stii sa privesti cu atentie, imagini peste care, din pacate, prea multi oameni trec cu nepasare
Cred ca se apropie de amiaza la tine acum, asa ca ziua buna, Em 🙂
LikeLiked by 1 person
Se rezolvă firește, cu porția de frustrare aferentă. Dar, trebuie să trecem și pe aici uneori. 🙂 Răbdare de găsesc, îți spun cu siguranță. Din păcate încă nu am găsit. 🙂
Te pup!
LikeLike