Tags

, , , , , ,

345Furtuna se simțea în aer. O puteai mirosi. Trimitea mesaje umede, cleioase prin geamul larg deschis, invadat nu doar de seara de iulie, ci și de un lătrat enervant de câine pisălog.
Se strădui să facă abstracție de sunetul uniform repetat de potaie și își dori să apuce în dinți cerul. Să-l îmbuce ca pe un măr și să se scalde în frumusețea aceea ireală de nuanțe pe care nu le-ar fi îmbrăcat niciodată. Catifeaua rozalie, ce fusese inițial doar o părere, acoperise încet-încet întinderea albastră, delicat pictată, ca o ceașcă de porțelan chinezesc de pe vremuri.
La margini, norii erau ușor brodați de soarele care se pregătea să apună, iar în interiorul fiecăruia erau desenate hieroglife mari și mici în nuanțe gri. Fiecare e o poveste, își spuse. „Dacă aș descifra povestea lor…” șopti. Îi veni să râdă de absurditatea gândurilor, dar nu-și putu lua ochii de la cer. Era obosită. Avusese o grămadă de texte de corectat, ore în șir de stat concentrată în ecranul computerului.

Copacii, deși erau aproape de balcon, deci vecini cum ar veni, păreau dușmănoși și negri, foșnind cu nervi, nemulțumiți, exprimându-se în vânt și frunze. Șfichiuind ca o turmă de domnișoare bătrâne și acre, cu fustele ținute prea mult la naftalină.

„Raiul și iadul într-o singură poză” gândi ea, privind cele două jumătăți cromatice ale ferestrei. Jos pământul, frământat de problemele unei umanități, fericită strict de vineri până luni, sau nici atunci. Depinde de gradul de singurătate a individului. Singurătatea face ca week-endul, vacanța, sărbătorile să fie blestem: timpul în care se întâmplă cele mai multe sinucideri. Când singurătatea pune pistolul la tâmplă.

Sus cerul: fără apăsare, fără treabă, în nuanțe moi. „De aceea e bine să fii cu capul în nori…” zâmbi pentru sine, simțind totuși cât de goală e expresia. Cât să-ți permiți luxul de-a fi cu capul în nori?
Realitatea te izbește violent, ca și cum ai textui și-ai intra pe stradă într-un stâlp, iar ușa se închide forțat și lumina mai intră doar pe gaura cheii.

E bine să privești norii. Să îmbrățișezi rotunjimile lor grăsane și să taci. În mintea ta să taci. Să faci liniște, să curgi cu noaptea. Cuminte.
Dar  gândul puse piciorul în prag:
– Am uitat să sun la bibliotecă. Uff.
– Stop! Și mâine e o zi. Acum uită-te la nori!!!
– Oare de ce e supărată Maria?
– Gata! Nori!!! Chiar nu te poți concentra o clipă???
– Ok! Ok! Să nu uit să pun ceasul mai repede…
– Nori!!!!
Și norii învinseră. Și ochiul se umplu roz-alburiu. Clepsidra se ridică în două labe și curse albastru tivit cu auriu. Nu. N-ai purta o rochie atât de colorată. Văzu caii albi cu coama-n vânt și-un elefant cu trompa-n sus, zâmbind. Zâmbi și ea în oglindă. Un pui de dinozaur cu naivitate se desprinse și veni mai aproape, atent totuși să nu calce copacii negri de sub balcon.

Trase aer în piept și-nchise ochii. Se lăsă în brațele lui. Îi simți buzele pe creștet și tăcură un timp amândoi.
– Ai văzut? Elefantul îți zâmbește.
– Da, spuse și se lipi și mai tare de el.
– Și puiul de dinozaur… ce fraier, râse și el.
– E mic. Nu știe. Dar vezi, e înțelept. Se ferește de copaci și de oameni.

Primii stropi de ploaie alungară norii, iar ei, singurii fluenți în limba lor, închiseră geamul.