article-2221700-159EAAAB000005DC-910_964x640.jpg

Povesteam cu Cristina despre accidentele stupide prin care am trecut amândouă recent. Fiecare separat. Fiecare în alt colț de planetă. Accidente care au în comun un singur lucru: s-au petrecut din senin, în medii inofensive, în condiții de realitate prietenoasă, fără nici un element prevestitor ori provocator. Probabil că adjectivul stupid nu e deloc potrivit substantivului accident, dar așa catalogăm tot ce sare de logica, ori propria înțelepciune a comportamentului nostru.

Ne întrebăm adesea de ce am făcut un gest anume, cu consecințe nebănuite, uneori catastrofale. Ori de ce nu am ieșit cu cinci minute mai repede din casă, sau de ce am luat-o la dreapta în loc să o luăm la stânga.
Explicația ne scapă, ne supărăm pe noi și ne dăm, retrospectiv, indicații complet inutile: „trebuia să fac așa…” Tragem din pachetul de cărți condiționala „dacă aș fi făcut aia, sau cealaltă” când de fapt inevitabilul s-a produs.
Accidentul e anomalia realității. E ca o minge de fotbal care ajunge rând pe rând la toți jucătorii.

– Analizează, mi-a spus Cristina. Există o explicație în spatele accidentului tău. Gândește-te bine! Eu am găsit explicația, mesajul ascuns.

Tot ce știu e că accidentul m-a împiedicat să ajung în Kitchener unde, printre altele, trebuia să mă întâlnesc cu niște prietene. Era o întâlnire programată, așteptată.

– O forță m-a trântit de pământ, deși am mers pași întregi în față și reușisem să mă redresez, mi-a spus Cristina.

Am realizat că la fel mi se întâmplase și mie. În mod ciudat nu reușisem să îmi ridic piciorul, ca și cum talpa pantofului sport ar fi fost lipită de trotuar de o putere nevăzută. Deși fusese o mișcare de răsucire obișnuită, pe care o face orice om de multe ori de-a lungul zilei.

– O femeie m-a ajutat. Imaginează-ți, avea la ea două pachete de șervețele neîncepute și o sticlă de apă cu lămâie, cu care mi-am curățat rana, care sângera masiv. Parcă ar fi fost pregătite pentru mine, mi-a spus Cristina.

Și pe mine mă ajutase tot o femeie care, și ea, avea exact ce îmi trebuia: apă foarte rece (într-un Toronto topit de soare) și un puffer (suferea de astm). În primă instanță, înainte de durere îmi pierdusem respirația. Minute în șir horcăisem după oxigen, simțind că mă scurg în pământ.
Mi s-a explicat, după, că avusesem un atac de panică. Neînțeles de mine, pentru că nu mă speriasem. Cică în momente de genul acesta organismul e pe barba lui, acționează independent de tine.

Pe stradă nu e ca în România. Lumea grăbită merge și vine cu mașina. Rar văd cârduri de indience colorate și îmbrăcate până-n dinți, plimbându-se.
În general nu e nimeni. Femeia asta tânără, îmbrăcată în negru, apăruse cu pufferul ei, care rimase perfect și total neobișnuit cu lipsa mea de aer.

La postarea anterioară Genoveva comenta, vorbind de o întâmplare similară: „Întodeauna apare cineva…” Și așa este. Mereu cineva e la datorie și, culmea, se întâmplă să aibă în geantă exact ce îți trebuie.