Căldura mi-a topit și gândurile. O vară umedă, cu gust muiat și fierbinte. Doamne, cât de dor mi-a fost de ploaie! Visam cu ochii deschiși cântec de paparude. Iarba pe gazon se usca încrâncenată într-o disperare galbenă de fân. Doar mușcatele nu păreau a avea nicio treabă. Și nici gălbenelele. Rezistente flori! De aceea nimeni nu le cântă nicio odă. Nicio mireasă nu-și alege buchet din gălbenele. Sunt un fel de țărăncuțe nesofisticate, ce nu știu folosi cuțitul și furculița. Se mulțumesc cu puțin și își înmulțesc cu generozitatea sămânța sănătoasă.

Am ieșit un pic pe balcon (ce minune că are casa asta balcon, deși am comentat ironic atunci când l-am văzut, că ce, adică, ai nevoie de balcon la casă) și era caldul ăla cleios ce ți se prelinge pe toată epiderma și te alungă la răcoare, în casă.

Spre seară a început să țârâie neserios, așa, fără chef. Am mutat ghivecele din balcon spre marginea balustradei, să prindă stropi de ploaie. Să simtă sărbătoarea udă. Sărbătoare H2O. Să le dau iluzia că se destrăbălează la bal, că-s flori de câmp, libere, nu soldăței roșii, înghețați, precum Queen’s Guard, în ghivece frumoase de balcon.

În primele secunde a venit capricioasă, abia atingând pământul, apoi s-a năpustit nebună și a pleznit dramatic tot ce putea atinge. A ținut așa toată seara. Am oprit muzica să aud ploaia. Să nu cumva să se furișeze și să plece, când nu-s atentă. Am adormit pe bătăile ritmice din geam și tot așa m-am trezit. După masă, șiroaiele spălau încă străzile și acoperișurile, iar în casă era bine.

M-a apucat chef de ceva pașnic și am făcut, din trei ouă, clătite. Nu îmi plăceau clătitele în copilărie. Exista un război constant între papilele mele gustative și multe, foarte feluri de mâncare. Aluatul lipicios, umplut cu gem, nu mă inspira deloc. În schimb îmi plăcea tehnologia lor și, deși mama nu mă punea să gătesc, clătitele erau excepție de la regulă. Mi se părea artistic să pun o jumătate de polonic de sos albicios și apoi, cu dexteritate, să învârt iute fundul tigăii încinse până când era acoperită toată suprafața. Apoi să urmăresc cu atenție când e gata și s-o întorc pe partea cealaltă.
Îmi pierdeam interesul când trebuia să pun gemul, iar de mâncat… nici să mă bați.

Mă aflam la un restaurant de fițe, în primul an de la terminarea facultății, invitată la un fel masă festivă, cu un grup de colegi, profesori și ei. La desert ne-au adus clătite flambate cu înghețată și frișcă, iar când eu am refuzat, s-au uitat la mine ca la o extraterestră: „Serios? Nu-ți plac clătitele?”
În timp, gusturile mele au început să se deschidă și azi îmi plac până și clătitele. Ce n-aș da să fiu mofturoasa de atunci?

Azi ploua strașnic și vedeam prin geamul de la bucătărie cum gălbenelele își întindeau botul rotund spre stropi.
Am făcut iute materialul de clătite și l-am pus în frigider vreo două ore. Abia apoi le-am copt. Le-am rulat cu dulceață de zmeură și caise, rețeta lui Daniel din Quebec. De când știu rețeta asta nu ne-am mai atins de alt soi. Am spălat și câțiva pumni de zmeură și afine și le-am așezat acolo. Am lăsat câteva clătite goale, să le pun la cuptor cu cașcaval, mai târziu, să fie mâncate calde, cu iaurt sau smântână.

Zi de august cu ploaie, clătite și gălbenele. Total nepretențioase, precum gustul din bucătăria bunicii. Bucuria vieții vine din simplitate. Casa dinainte a bunicii, unde gutuile impregnaseră povestea multor ani în lemnul dulapurilor și în pereți. Acolo e paradisul meu și uneori mă vizitează așa, ca o boare, din nimic, pentru că locuiește în amintirile mele.

Clătite. Dacă ar fi flori ar fi gălbenele, sau poate gălbenele ar fi clătite, dacă s-ar hotărî într-o zi să devină ceva dulce, ceva făcut în doi timp și trei mișcări, într-o zi de august cu ploaie adevărată.