sneg-zima-chasy-budilnik-boke

Uitasem cheile de la mașină. Era un frig crunt. Din ăla de îți simți rimelul scoțând note muzicale atunci când clipești. Îmi venea să înșir pisici pe băț de nervi. Că așa înjur eu, deși îmi plac pisicile. Adică atunci când zic: „pisici pe băăăăăț!!!” nu vizualizez pisici înșirate pe model Vlad Țepeș pisicesc. Nicidecum.
Dar cheile nu erau la locul lor. M-am pus în fund în hol și mi-am răsturnat conținutul genții pe gresie. Nu erau nici acolo. Mi-am pipăit încă o dată buzunarele. Nimic. Îmi aminteam clar cum le-am luat din cuier și m-am încărcat ca un brad de Crăciun, doar că nu eram brad și nu era Crăciunul, ci o zi normală de muncă. Cheile într-un deget, poșeta, destul de voluminoasă, pe un umăr, geanta de laptop pe celălalt, lunch bag-ul într-o mână, termosul de cafea în cealaltă, mănușile sub braț și telefonul lipit de cana de cafea. Ajunsesem la mașină fără să alunec pe scări, fără să uit să închid ușa, însă disperatele alea de chei își aleseseră fix ziua de azi să se joace cu mine de-a v-ați ascunselea. Știam că le-am atins, încă simțeam urmele brelocului la buricele degetelor. Am pus cafeaua pe mașină, mi-am înfundat telefonul în buzunar, să-mi eliberez cât de cât mâinile și m-am întors cu atenție, să nu alunec pe scări.

Nu știu cum să-ți spun, dar nu era cel mai bun moment să se joace cu mine. Era luni dimineața și trebuia să ajung la serviciu. Aveam stare de luni și nu voiam decât să intru în mașină și să plec. Simțul umorului era mort și îngropat. Era luni. Era frig și trebuia să ajung la timp. Am refăcut traseul de cinci ori. Casă-mașină, casă-mașină, casă-mașină și tot așa.
Frate!!! Au venit extratereștrii? Ori mă uit prin ele și nu le văd???
Am intrat în casă două minute să mă încălzesc. Mi-am trântit toate gențile pe jos și mi-am zis: „Gata! Ești Zen. Respiri adââânc. Le găsești!” Și am tras aer în piept. Și-am tras degeaba, că tot n-am dat de ele.
Mintea a început să calculeze alternative. Rezolv eu cumva. Mi-am amintit brusc de cafea. O lăsasem pe capota mașinii. M-am întors a șasea oară la mașină. Era un frig marcă înregistrată: Canada. Un soare tâmp se scălda în zăpadă, fără să se obosească să schimbe măcar un pic cifrele termometrului. Când am luat termosul de pe mașină, m-am dezechilibrat și am alunecat pe stratul gros de gheață, prilej pentru un generos șir de pisici înșirate una pe față, una pe dos… pe băț.
Mi-am pipăit genunchiul zdrelit și am constatat că mi-am rupt și ciorapul. Cafeaua se întindea într-o baltă maronie, întinsă falnic pe o suprafață incredibil de mare. Parcă în micul termos de mărimea unei căni normale, pe care, din cauza grabei, nu-l închisesem bine, fuseseră litri, mulți litri de lichid cald.
Îmi venea să plâng de nervi și de Zenu’ zenului, care cine știe prin ce țări calde stătea ca nesimțitu’, la umbră de palmieri. Când să mă ridic, mi-am întins mâna să mă sprijin și am atins ceva dur. Erau cheile de la mașină care îmi căzuseră din mână și, silențios, din cauza zăpezii, ajunseseră la vreo jumătate de metru mai încolo de zona unde făcusem eu rondul, ca în armată. Am zâmbit umed. Gata! Mă schimb și plec.

Cinci minute mai târziu porneam mașina cu genți și gentuțe și altă cafea și GPS și telefon. Toate la locul lor. Am ajuns pe autostradă și, firește că, după cinci minute eram bară la bară. Însă mă liniștisem. Eram o furnică într-un mușuroi de furnici cu genți, cafea și GPS-uri, înjurând în toate limbile pământului ziua de luni, șeful și faptul că ajung târziu la serviciu.
Începuse să ningă încet și cafeaua era deja rece. O lăsasem fără capac. După vreo jumătate de oră, traficul s-a decongestionat și am începu să merg chiar rezonabil. Nu foarte tare, pentru că deja ningea consistent și mașinile de curățat zăpada nu mai făceau față. Era pericolul de-a prinde o pâclă de gheață sub ninsoarea proaspătă. Aveam cauciucuri de iarnă și mașina mea era destul de solidă, însă eu merg întotdeauna preventiv.
Trebuia să străbat orașul. Aproape treizeci de kilometri, majoritatea înșirați pe Gardiner hwy. Eram perfect liniștită pentru că intrasem în normalitate: o zi de luni tâmpită în care toate mergeau anapoda și toată lumea va ajunge târziu. Inclusiv șeful.
O mizerie de iarnă, împopoțonată în alb, zădărnicea crud viața normală a orașului. Obișnuiam s-o iubesc. Da, când stăteam în România și venea ca pudra de pe prăjitură. Atunci era cuminte și civilizată. Se ducea la treburile ei când îi venea vremea. Dar în Toronto se simțea pesemne confortabil. Stătea ca un musafir indolent care uită să plece.

Mi-am lăsat ochii să alunece în dreapta. Autostrada mergea acum paralelă cu lacul și erau niște culori… De ce nu s-o fi inventat oare un aparat de fotografiat care să se atașeze la pleoape? Să clipești și țac să iei imaginea. Am simțit un șoc mic, urmat de un scrâșnet teribil. Mi s-a făcut brusc rău și sete, iar șoseaua și lacul au început a tremura albastru, metalic și alb. Frumusețe tremurată, mi-am spus. Fracțiunile de secundă se întindeau calme și moi, iar eu nu reușeam să mă adun. Încercam să mă concentrez la volan, dar nu mai găseam volanul. Eram într-un carusel care mă învârtea. Culori moi și calde…
– continuarea aici – Literaturacautopie