coffee-pound-cake

Îmi iubesc casa, deși m-am născut cu dor de ducă și mă duc. Tu știi că mă duc cât de des pot. Destinații exotice sau la o aruncătură de băț, nu contează. Omul drumului sunt. Dar aici pot fi regină, vrăjitoare, sclavă sau artistă. Doar să-închid ușa. E locul unde locuiește libertatea mea.

Da, vei spune, îți iubești casa, tu și restul de planetă. Ghici, degeaba se zice Home sweet home? Așa o fi. Dar cum fiecare simte că a lui e cea mai cea, așa-mi simt și eu cuibul. Nu-l construiesc din paie (n-ar fi o bună idee, locuind printre arțari), ci din culori și pasiuni și ustensile de bucătărie și pensule și cărți.
Și încăperi aerisite cu geamuri imense și spații clare, unde intră lumina și curățenia. Cu pereți albi, așa cum am văzut eu casele în California, unde aur curat de soare se prelinge din grădinile-nflorite rai.
Aici tablourile mele explodează din baza albă, îndrăgostind de două ori ochiul, pentru că altfel țâșnește culoarea când e cuprinsă de nonculoare. Nuanțele țipă, te iau de mână și te invită să visezi și să valsezi lângă ele. Și totul e păcăleală, totul din cauză de alb.

Casa mea se află pe strada cu nume Departe. Ferestrele dinspre grădină vorbesc în fiecare an cu patru pomi ce îmblânzesc aceeași primăvară pe care-o dezbracă toamna. În culise, iarna stă la pândă, dar în general pomii se descurcă binișor, mai ales gutuiul care e bilingv ca și noi. Cred că și mărarul, dar el e neserios și nu poți pune prea multă bază în ce spune. E un fel de zumzet verde, nehotărât, crescut cu entuziasm, de trebuie să-l tai cu foarfeca, să nu se creadă floare.
Casa e vie, dar cam sucită, pentru că niciodată nu-i bate inima în aceeași cameră. În bucătărie țâșnește în arome care lustruiesc în dragoste fiecare latură a cuvântului acasă. Se aprinde în declarații cuminți în limba română cu nume ochioase de clătite, plăcinte ori gogoși. Dar i se întâmplă la fel de cald și de pașnic să se întindă-n tăvi de muffins ori bana bread. Dublă cetățenie, ți-am zis, are casa mea.

Acum să nu crezi că de sărbători nu stă cu mâna la chipiu, salutând tricolor sarmalele și cozonacul. Da-n zilele obișnuite e mai modestă, mai cumsecade. Așa, ca azi, când în bucătărie, în cuptor se coace o banana bread și toată casa trage aer în piept să-i intre prin toți porii aroma de chec parfumat, făcut din trei banane și un ou bătut, 1/3 c unt topit, 3/4 c zahăr, 1 1/2 c făină, 1 linguriță bicarbonat de sodiu și-un pic de sare. Și-o linguriță de vanilie. Esență. E una din formulele mele magice, dar ți le spun și ție.

Și, crede-mă: nimic nu e mai acasă decât o felie aburindă de chec, cu o cafea și o poveste cu zâmbet. Aici e. Punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele. În casa de pe strada cu nume Departe, unde în bibliotecă e, sau era, un dicționar în care clătita, ori gogoașa și alte dulciuri se convertesc  ușor în culori și catrene, în umbre de zâmbet și povești lungi.

Ai să te miri, dar nu e de mirare. Aici, acasă, e punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele.

Articol apărut inițial aici.