Tags

, , , , , , , ,

fruit-3072626_960_720.jpg

„Draga mea, mărul meu mârâit de dimineață, măr dulce acrișor,
mi s-au scurs ochii pe telefon. Voiam să mă depărtez, ca să văd mai bine… dar cristalinul s-a dizolvat, contopindu-se cu ecranul telefonului.
Mi-a fost poftă de citire… Mi-a lipsit degetul tău pe retina mea. Nu mai vedeam cuvântul, rândul, gândul. Mă dureau ochii de dor. Nu mai erau degetele tale fine să se joace cu simțurile mele, să-mi arunce cuvinte în fundul ochilor sufletului. Acum mă simt EXTRAORDINAR. Pentru că ai scris.

Știu cu ce privire ghidușă de veveriță citești acum. Știu cum îți râd stelele-n privire. Nu cred în poezie. Dar tu mă domesticești. Din câine-lup m-ai transformat într-o pisică de pluș ce toarce. Și, la naiba, nici măcar nu mi-e rușine. Dicționarul mă sufocă, mă strânge. E limitat. Așa că poți să râzi de mine, de comparațiile și metaforele care, habar n-am cum, ajung aici.

Nu cred în poezie. Nu există poeți, ci oameni îndrăgostiți, atât de fericiți, că-nnebunesc. Ori atât de nefericiți că și-ar pune capăt zilelor. De aceea scriu și rup în două barajul vorbelor. Cei ce compun de dragul meseriei sunt niște neputincioși care spun la modul complicat lucrurile simple.
M-ai întrebat și îți răspund: nu, nu-mi place poezia. Fericirea altora mă lasă rece. Nefericirea altora? Îmi pare rău pentru ei. Atât.
Nu-mi place poezia. E o inutilitate plictisitoare. Criticii literari? Niște frustrați care se chinuie să pună diagnostice. Cui? Unui vocabular limitat și chinuit, ori unor suflete ce se zbat bolnave? Cum să fii obiectiv cu subiectivul?
Practic oricine poate să scrie. Orice ființă coerentă cu trăiri de maximă intensitate. E o formă de catharsis. De ce toți adolescenții scriu poezie? E o chestie hormonală, până la urmă.

Tu nu scrii,  tu pictezi, te joci, atragi în cursă cuvinte și suflete. Le împodobești, ori le desenezi mustață și ochelari. Ești tu acolo, întreagă. Măști? Da, îți place să porți măști. Dar le pui strâmb, copilărește și nu reușești să ascunzi cât de frumoasă ești.

Am nevoie de tine lângă ceașca de cafea, fii ritualul meu, fii rutina mea, fii ce vrei tu. Dar stai aici. Fii prezentă în viața mea!

Spui că lumea se teme de vorbe? Oh, da! Însă mai tare de lipsa lor.

Mi-e dor tare, măr dulce acrișor!
Andrei”

(prima parte aici)