coffee-2608864_1920-1000x667
„Mara, cât de mult ți se potrivește numele!
Are nas obraznic, ca tine. 🙂 Un nume scurt și rar. Are dreptate profesoara, mama ta. A ales fiecare literă, și-a potrivit-o într-un mozaic cu ochi de veveriță. Dar bunicul tău l-a sfărmat în vânt de primăvară. Marăăă. Dulce sună! Cu mustață de lapte și sfătoasă.

Ce fel de copil ai fost, măr dulce-acrișor?
Știi că sunt un pragmatic. Aliatul științelor exacte, nu al poeziei, Mara. N-am avut-o în sânge și nici la școală nu s-a prins de mine.
Mi-o amintesc pe domnișoara profesoară Ionescu. Îi aud și acum vocea stridentă, dictând comentarii, până când clopoțelul se milostivea să anunțe pauza. Erau nesfârșite orele de română și, crede-mă, făceam febră musculară de la scris, iar vocea domnișoarei concura cu creta, scrâșnind nervos pe tabla de sticlă. Foi multe, scrise urât, adunam la fiecare amărâtă de poezie, rânduri ce analizau la sânge, disecând fiecare cuvânt. Laitmotivul aceleiași întrebări bântuia toate lecțiile de română: ce-a vrut să spună poetul? Ca și cum poetul n-ar fi fost decât un individ incapabil de a comunica clar ce dorește. Cineva cu un handicap al vorbirii, rău de tot împiedicat într-o capcană lingvistică. Noroc cu profa noastră, care traducea de dragul lui și al nostru ce a vrut. Dacă a vrut. Dar o fi vrut?

Domnișoara Ionescu era dreaptă ca un biscuit uscat și la fel de feminină. Aducea mereu cu ea un indicator de lemn. Când ne foiam, lovea violent în catedra de lemn. Făcea prea des gestul, așa că nu intimida pe nimeni arma aceea inutilă și zgomotoasă, care, împreună cu catalogul, era instrument de probabilă tortură și continuă amenințare.
Domnișoara nu zâmbea niciodată, iar paloarea feței contrasta stins cu bluza mov cu care era îmbrăcată întotdeauna, indiferent de anotimp. Spre derutarea privitorului o purta când băgată în fusta gri, când pe deasupra. Era o femeia tristă și singură. Cred că avea către patruzeci de ani. Uneori se rătăcea cu privirea pe geam și visa preț de câteva secunde, pierzând șirul dictării din caietul ei de profesoară. O trezea din reverie gălăgia noastră. Se întrerupea brusc, bătea cu bățul: „Liniște!!!” ne privea cu niște ochii gri, inexpresivi și continuam.

Cadoul tău e dulce și înmiresmat. E dans de fluturi ghiduș. Când l-am citit ți-am văzut chipul și flori de primăvară. Cum să nu iubesc poezia, dacă ție ți-e dragă?
Învață-mă ABC-ul ei.
Al tău, Andrei”

(partea 1- aici, partea 2- aici , partea 3 -aici)