22389451457

„Andrei,
profesoarei tale îi murise poezia în brațe și-o jelea. De altfel singur ai spus că umbla cernită, adică în mov. Multe popoare așa-și duc doliul: Marea Britanie, spre exemplu, în timpul Dinastiei Tudorilor…
Eu mă revolt. Iubesc movul, e sublim cu tentă erotică. Mov satinat în cearceafuri mototolite și nebunii dulci. Știi cum spunem insinuant noi, românii, „cu puțin mov”, adică flirt vinovat sau mult mai mult…
Și o madlenă proustiană, că tot suntem disperați în căutarea personală a timpului pierdut, să ne reparăm greșelile făcute cândva: anul trecut în Chicago, orașul era elegant decorat în verze mov. Frumoase-s verzele! Cine le-o fi proclamat legume? Cum să fie varza legumă? (Să mă ierte sarmaua! 🙂 ) Răsăreau peste tot, însoțite, regal, de crizanteme galbene. Mov-galben, contrast-nebunie. Asta e poezie. Trăire. Superlativul din noi. Și-apoi, cine poate afirma cu certitudine că varza nu-i floare?
Tu ești poet, Andrei! Într-o zi vei scrie poezie. Poate mie. Râd. Nu sunt Mama Omida. 🙂

Movul tău-doliu și profesoara ta uscată ca un biscuit sec mi-au amintit de o femeie întâlnită cândva. Doamne! Era atât de urâtă! Întrupa perfecțiunea urâțeniei. Baudelaire ar fi iubit-o, Les Fleurs du mal ar fi avut atașată demonstrativ poza ei. Arghezi ar fi scuipat-o în ochi, că el nu era prea sociabil, era român dintr-o bucată.

Era urâtă rău. Urât concepută. Urâțenie cristal. Ți se impregna pe retină fără să vrei și te cutremurai. Nici măcar o dâră de frumusețe, la chip sau trup. Nimic. Avea o față mare, dizgrațioasă și o privire de animal hăituit, închisă în două scoici de ochi ușor oblici, ciudați. Îți doreai să zâmbească, ca aburii însoriți să atenueze impresia de animal înjunghiat, dar când zâmbea era de-a dreptul hidoasă. Fața mare era atașată unui corp micuț, plasat deasupra unor picioare subțiri, ca și cum Creatorul ar fi rămas în pană, cu corpuri și capete desperecheate și le-ar fi înșurubat din resturi, la fel cum ai asorta o șosetă albă scurtă cu una bej, până la jumătatea gambei. Doar vocea purta o delicatețe profund parfumată, ieșind din peștera aceea întunecată. Și te făcea să te oprești o secundă. O ascultai, zâmbeai, gândindu-te că, săraca, n-are nici o vină că e urâtă, că, poate are sufletul frumos. Și atunci pierdeai teren. Erai sigur că-n scorbura aceea e un suflet minunat. Trebuia cumva răscumpărată atâta urâțenie. Îi dădeai șansa și te împrieteneai cu ea. Ea înșfăca cu ambele mâini slăbiciunea ta de moment și ți se strecura pe sub piele. Avea un talent de a-și juca pe-o singură carte urâțenia și-n mod ciudat o transforma în calitate. Vedeai mâinile delicate și vocea blând-muzicalo-sensibilă și te muiai. Credeai că-i un om bun. Dar era rea. Hâdă la trup și la sufet.

Avea un bărbat moale ca un preș de ținut afară iarna, modelat ca o plastilină de proastă calitate. Își exploata fantastic urâțenia, în așa fel că părea desenată cu cerneală simpatică. Purta lungi discuții pseudo-psihologice cu bărbați din virtual, care i se spovedeau periodic, când erau refuzați de iubitele lor frumoase. Ea-i îmbrățișa cu trupul ei firav, încununat de fața aceea hidoasă și-i alina. Își găsise menirea. Se simțea importantă. Era un fel de mama Teresa a bărbaților trași în piept de frumoase. Ciugulea recunoscătoare resturile, savura confesiuni fierbinți și era fericită. Am simpatizat-o, pentru că îmi bătuse la poartă cu ceva ce părea dragoste și sinceritate. De fapt venise la pachet cu un bărbat care mă admira, iar ea, cățel credincios, lingea toți pantofii din piele de om, care se aflau în raza lui vizuală. Când am închis ușa bărbatului, ea a mușcat otrăvit. Urât a mușcat. Atunci am înțeles.

Oamenii pot fi urâți, Andrei! Iar oamenii urâți sunt cei mai urâți pentru că trăiesc urât și urâțenia e felul lor de-a fi. Că se văd zilnic în oglindă și urâtul le e firescul companion. Și n-au nimic sfânt.
Femeia asta era la fel ca profesoara ta de română. Avea prin buzunare bucăți de cadavru ciopârțit. Bucăți de poezie în putrefacție.
Vorbea despre principii cu voce tare, dar n-avea. Nici principii, nici caracter, nici cultură. Avea surogate: motivaționalele de pe fb. Bârfa și indiscreția erau firescul și fericirea ei. Să te ferească Dumnezeu de răutatea urâtului, Andrei! Te mușcă fără scrupule.
Profesoara ta mi-a amintit de această femeie. Ca să vezi! Mintea nu are proprietăți de computer ca să folosească delete. Rămân răni, Andrei! Oamenii nu sunt ceea ce par a fi. Și poezia nu poate crește decât în condiții de primăvară. Iar profesoara ta era iarnă.
Am vorbit prea mult, Andrei și mi-e somn. Pe mâine!
Mara”

(partea 1- aici, partea 2- aici , partea 3 -aici, partea 4 – aici)