Cherry-Blossoms-18

În sufletul ei trăia o pădure cu cireși sălbatici – sălbatic înfloriți. Dar când întindea mâna să se prezinte, un scurtcircuit avea loc. De fiecare dată. Intimida și jarul din ochiul celuilalt murea instantaneu.

Încerca să-și catifeleze vocea. Degeaba. Cuvintele ieșeau abrazive, strivind, îngenunchind, șerpuindu-se otrăvitor în sintaxa propoziției și a frazei, luând pauze regulamentare la punct și virgulă.
Făcea exerciții îndelungi, în fața oglinzii. Își dantela sunetele și le lungea dramatic. Recita Nichita Stănescu o jumătate de oră pe zi și învăța pe de rost strofe întregi. Ca să-și rotunjească ființa. Degeaba! Era receptată ca o combinație consonantică. Convertită, ar fi dat un amestec ruso-german. Și, Doamne, ce sete-i era de vocale! Să le dea de-a dura în cocktailuri spumoase cu bezele și fluturași.

Era geometric construită, alb-negru era construită. Corect era construită, fără rest și fără posibile interpretări. Previziunile meteo erau întotdeauna precise, iar ploaia se termina exact când autobuzul de ora șapte ajungea în stație. Oricum n-ar fi surprins-o, pentru că în geanta ei bej era întotdeauna o umbrelă mare și bej și o pelerină subțire de ploaie în nuanțe de bej.
Nimeni și nimic nu o surprindea pentru că fiecare zi era copia identică a celei trecute. Niște gemene inodore, insipide, incolore.

Se îmbrăca în culori cuminți, în marouri de toamnă obosită, deși creștea o întreagă pădure de cireși sălbatici – sălbatic înfloriți în sufletul ei.
Nu era nici grasă, nici slabă, nici mică, nici mare, doar că singura materie care se lipise de pielea vocii și sufletului ei se numea geometrie. Nici o chimie nu alcaliniza acest adevăr acid al existenței ei.
Nu-și căuta jumătatea, pentru că era întreagă. Doar o dată, un zâmbet a deschis o ușă înspre niște valuri înspumate rotund, mai rotund decât versurile lui Nichita, într-o privire albastră, ce încă ardea într-un colț.