yellow freesia painting

Azi mi-ai vorbit mov printr-o tufă de flori pictate-ntr-un colț de pădure. Ai adăugat discret cu galben punctuația. Te-am auzit clar:
– Va fi bine! ai accentuat convingător, iar tonul muzical al vocii tale a vibrat ca o orgă până-n creștetul capului, până la ultimul fir de păr.
Apoi mi-ai zâmbit și pădurea a devenit transparentă. Brusc a devenit transparentă, iar eu am devenit ușoară, ca și cum m-aș fi transformat într-o libelulă cu aripi verzi-transparente ca și pădurea.
– Minune ești! ți-am zâmbit și eu, iar tu m-ai privit cu privirea aceea care zice de fiecare dată: „copile, cu răbdarea treci marea!” și ai pus o frezie ca semn de carte. Era volumul pe care-l scriseseși despre și cu mine.
– De ce frezie? am întrebat, pentru că nu-mi puteam imagina o frezie uscată între două capitole din viața mea.
– Pentru că tu ești o frezie, mi-ai răspuns cu răbdare.
– Adică?
– Adică ești fragilă și ușor parfumată, nu ai țepi ca trandafirul, nu ești pe toate drumurile cum e garoafa, nu ești înaltă și spectaculoasă precum crinul, nici veselă și jucăușă, prietenoasă cum e toporașul, ori timidă, dar vai, atât de parfumată cum e lăcrămioara… Să nu mai vorbim de culoare. Ai o simplitate elegantă. Discretă. Ce mai tura-vura, ești frezie. Am zis!
– Nu te contrazic, însă, na! Sunt puțin uimită de comparația asta om-floare.
– Nu e o comparație. E o realitate. O conversie dacă vrei. Uită-te și tu: ți-am schimbat țara. Obișnuiai să cântărești în kilograme, acum o faci în pounds, măsurai în metri, acum o faci în inch, temperatura cuptorului îți era în Celsius, acum lucrezi cu Fahrenheit. E același lucru și cu oamenii. O simplă conversie.
– Frezie… spun gânditoare, privind parfumul degajat din cartea vieții mele, scrisă cu grijă, cu o cerneală violet. Un scris ușor înclinat, italic.
– Exact. Te-am desenat într-o joi dimineață, pe la zece fără zece. Era o sărbătoare de primăvară. Atunci am început să scriu cartea asta, mi-ai explicat și mi-ai arătat volumul gros pe care-l țineai cu drag în palmele mângâietoare.

Nu te-am întrebat ce e scris acolo. Pentru că eu cred în tine. Cred în pana și în inspirația ta. Îmi place să parcurg fiecare rând și fiecare capitol pe muzica pe care ai scris-o pentru mine, doar pentru mine.
Mă las dirijată, ca un arcuș de vioară ce râde ori plânge. Mă împiedic uneori de virgule, dar ești acolo de fiecare dată. Îmi întinzi mâna și mă ridici.
Și-mi dăruiești. În fiecare zi îmi dăruiești ceva, ca și cum în fiecare zi ar fi ziua mea.
Îmi șoptești la ureche, ca și cum aș fi un elev nepregătit scos la răspuns. Îmi spui ce să zic și ce să fac. E simplu. Trebuie doar să te ascult.
Tu mereu ai timp de mine, deși sunt doar o frezie. O frezie discretă, prea ușor parfumată, prea ușor colorată, aflată într-un câmp de flori culoare și parfum.

(text apărut și aici)