Când mi-ai mușcat călcâiul,
ai tresărit orgasmic,
crezând că-s terminată
ca o lăcustă verde
strivită sub picior.
Dar vezi tu?
nu-s Ahile.
Sunt Prometeu. Cu focul.
Însă neprins de Zeus. 😉
Îl cresc în vene-mi.
Arde.
Otrava nu m-atinge,
doar ploaia lui Bacovia
în mucegaiuri triste
arome și parfumuri
în spleen mă-ngălbenesc.
Și frunză sunt deodată
deși nu-mi place frunza
nici floarea,
că se duce.
Un trup de pom mai bine
un trup de pom
de pom.

Mă răsucesc în frunză
și șerpuiești prin mine
și muști cu sete neagră,
mă umpli de venin.
Mă spurci cu răsuflarea-ți,
otravă-mi pui pe plete
și zbor și frunză crește
și fluturesc
în zbor.
În vânt de vorbe rele,
în soare ce apune,
în lut și în aramă,
în piatră de hotar.
Tu viermuiești degeaba.
Otrava ți-este pielea.
Eu fluturesc văzduhuri
și scriu despre păduri.

(Tema săptămânii – Imun la veninul de viperă) Em